Cand eram mica si-mi invineteam genunchii si coatele pe strada prafuita, spre disperarea maica-mii, care trebuia sa cumpere rivanol si tifon cum cumpara altii acum hartie A4 si toner pentru imprimanta, o vecina, mai mare si mai ferma pe pozitii, a luat un bat si a trasat o linie lunga, ce despartea casele noastre si ajungea pana acolo unde creanga n-a mai avut putere sa lase dara in tarana. La vreo 10 metri in fata. Apoi si-a pus mainile in sold si mi-a spus autoritar: “La mine la poarta nu mai ai voie. Sa te joci acolo, dupa linie, la tine. Dar fii atenta, ca linia asta se intinde muuult mai departe. Si daca treci peste spatiul verde, si daca treci peste sosea, si daca treci peste calea ferata si te urci chiar si acolo sus pe deal, tot pe la mine pe la poarta o sa treci“.
Am ridicat atunci din umeri si am tinut cont de restrictii toata dupa-masa. Acum, 20 de ani mai tarziu, realizez ca embargoul ei pueril nu era o idee unica si nici singulara. Simtul proprietatii, fie el si al spatiului public, nu s-a schimbat cu nimic in doua decenii. Astazi nu ai voie sa-ti parchezi masina pe spatiul public, intr-un loc nemarcat, pentru care nu se platesc taxe la primarie, doar pentru ca e in fata casei vreunui oarecare nea’. Nu ai voie sa-ti plimbi cainele pe strada x, pentru ca locatarii de aici si-au plantat tuia, tot pe spatiul public, si, se pare, tuia se ofileste fara cale de resuscitare daca plantatorii ei vad vreun patruped pe o raza de 100 de metri. E ceva de nedescris, o legatura ce – e doar o problema legata de timp – va fi in curand transformata in axioma.
Sa te fereasca Dumnezeu sa-ti lasi bicicleta legata de o bara, in blocul in care locuiesti, la alt etaj decat ala unde ai apartamentul! Asta e deja “nesimtire”. Practic, ti-o ceri singur. Sau sa iti legi bicicleta de un oarecare copac, pe strada, copac ce, printr-o absoluta coincidenta se intampla sa fi crescut in dreptul unei case ce nu e a ta. Pai, asta inseamna ca e copacul locatarului, iar tu, un nesimtit, caruia ii lipsesc nu doar aia 7 ani de acasa, ci si respectul fata de oamenii in varsta. Probabil o trasatura de familie.
Lunile trecute, de la inaltimea jeep-ului sau, unul dintre vecinii redactiei se uita cu scarba catre doua masinute parcate in curtea blocului: “Ale voastre sunt masinile astea…mici? Sa le mutati. Aici e locul meu”. Al lui, primit, probabil, de la Dumnezeu, pentru ca pe spatiul curtii nu sunt marcate locuri de parcare. Cateva saptamani mai tarziu, oamenii de la blocul din dreapta redactiei au dat tot ce-au avut mai bun din ei si au plantat, peste noapte, in mijlocul curtii, un stalp pe care erau scrise urmatoarele restrictii: “Parcarea masinilor straine si plimbatul cainilor este interzisa!”.
A doua zi l-au dat jos, de frica politistior locali, care le-au explicat ca spatiul nu e al lor doar pentru ca e in jurul blocului in care locuiesc. Ca e spatiul tuturor clujenilor, fiind proprietatea primariei.
Dar minunea aberatiilor referitoare la simtul proprietatii dezvoltat pana la refuz a fost cand o vanzatoare de la un chiosc plantat intr-o statie de autobuz a iesit din cusculie si a inceput sa urle: “Aici e terenul meu, sa pleci cu javra de aici“.
Traim in al doilea oras din Romania, o urbe cu peste 400.000 de suflete, dar n-am invatat inca ce inseamna sa convietuim. N-am inteles ca platim, cu totii, taxe si impozite pentru acelasi municipiu, care creste si se dezvolta pe banii nostri si pe muzica noastra. A tuturor. Ca strada, spatiul verde si iarba din fata si jurul blocului nu e a niciunuia dintre noi mai mult decat a altuia.
Vestea trista e ca o sa ne mai trebuiasca decenii bune sa invatam sa fim diferiti impreuna, pentru ca deocamdata nu ne intereseaza decat performanta la barna din ochiul celuilalt.
De la Ion al Glanetasului incoace, toti au vrut pamant. Bucata lor, pe care sa traga linie si sa spuna: “si daca treci peste spatiul verde, si daca treci peste sosea, si daca treci peste calea ferata si te urci chiar si acolo sus pe deal, tot pe la mine pe la poarta o sa treci”.
