Se spune ca ti se dau atatea lovituri, cate poti indura. Iosif Herman are 68 de ani dar spune ca inima ii e de 50. E mic, adus de spate si are haine in culori sterse. E un fel de Iov al Clujului. Pentru el, ca si pentru biblicul Iov, realitatea e cruda: acasa nu e acasa, nevasta nu e nevasta, copiii nu mai sunt toti, iar el, oricum, nu exista.
E unul din clujenii care si-au ridicat in aceste zile ajutorul de la Uniunea Europeana. A stat rabduriu, la coada de pe Calea Baciului pentru calupul de faina, zahar, ulei si conserve si, daca nu era provocat sa isi povesteasca viata, poate ca nimeni nu ar fi observat ca a fost acolo. A venit cu trolerul dupa el din Lomb, de pe strada Sitarilor, insa nu lui ii dadeau cei de la primarie bunatatile, ci partenerei de viata care il astepta, bolnava, acasa.
Necazuri cumplite l-au izbit din plin, dar privirea i-a ramas de copil.
“Eu nu primesc nimic, nu am nici pensie si nici venit. Casuta mea a ars pana la temelii acum 5 ani si nu mai am acte, doar ceva buletin provizoriu”, explica omuletul, clar si politicos.
A lucrat 32 de ani la IRTA – Intreprinderea Regionala de Transporturi Auto. A avut o casa a lui, in Faget, o sotie si trei copii.
“Sotia m-a parasit in 1990. S-a dus in strainatate si nu s-a mai intors. Nici nu a vrut sa divorteze, de am ajuns sa stau in concubinaj cu femeia de acum. Putea sa divorteze si de acolo de unde e, da’ nu o vrut si gata!”, rezuma Herman unul dintre esecurile vietii sale.
Nici noua legatura nu i-a adus noroc: femeia a cazut de la etajul I, intre scari si a ramas cu o afectiune grava. Are handicap de gradul 2 si primeste lunar o pensie de 234 de lei.
“I se blocheaza creierul. O ingrijesc de 6 ani. La fiecare doua luni, 10 zile trebuie sa stea la spital. Ce sa fac? Sa o las singura pentru ca e bolnava?”, spune clujeanul, resemnat.
Iosif Herman avut trei copii. Cand povestea ajunge aici, ochii i se umezesc.
“Unul ii in Ungaria, unul in Germania si altul e in cimitir. A murit in Franta, la 33 de ani, intr-un accident de masina. I-a ramas aici nevasta cu doi copii. Ea nu a tinut legatura cu mine, dar imi pare bine ca ii ingrijeste pe ei”, rezuma omul.
Casuta care i-a ars se afla in apropiere de Faget. Herman a ramas cu terenul, dar spune ca asta nu ii foloseste la nimic, din moment ce nu are acte sa il revendice.
Oamenii langa care sta la coada la alimente il observa cu totii brusc, cand ii aud povestea. Inainte nu il vedea nimeni, iar acum toti il privesc cu compasiune. Vecina de la coada il sfatuieste cald sa mearga la Arhivele Statului sa isi caute documentele, ca sa isi poata reface actele pierdute.
“Am eu timp? Nu ma lasa lucrul nici sa mor. Am animale de ingrijit. Cine sa ma ajute? Dumnezeu, ca toti mi-s in cimitir: parintii, fratii, tovarasii mei”, se plange bietul om, cu acelasi calm.
Cand ii privesti chipul, te izbeste umflatura care i se rotunjeste pe obrazul stang.
“E un cos de grasime pe fata. Am fost la un medic, pe strada Pavlov si a zis ca se poate opera, dar trebuie spitalizare. Costa vreo 800 de lei si nu am, fara acte si pensie nu am nici asigurare medicala.
Locuinta sa de acum e “o simpla camera, langa grajd” pe care proprietarul unei ferme i-o pune la dispozitie pentru ca ii ingrijeste animalele: vaci, cai, caini de rasa, porumbei calatori si altele. El le hraneste, el le plimba si tot el le ingroapa cand se intampla sa moara. Le duce in pungi si le sapa gropi in livada.
Pana una alta, Uniunea Europeana i-a facut o bucurie. Are de mancare pentru o vreme.
“Cateva saptamani ne tin ajutoarele. Cand se termina painea si banii, ce mancam? Palanete din faina de la ajutoare!”, spune Herman, cu un zambet strengar.
Omul si-a incheiat povestea si a devenit iar invizibil, s-a pierdut in multimea de la coada ce inainteaza cu pasi mici spre mantuirea efemera pe care o aduc alimentele de la UE.
