Din oras

Povestea lui Dorel Gaina, studentul care se ascunde sub chipul profesorului cu barba, palarie si pipa

Mereu cu aparatul la gat, fotograful si profesorul Dorel Gaina a devenit, in timp, unul dintre cele mai indragite personaje ale Clujului. El discuta despre fotografie ca mod de a te intalni cu lumea, de a trai in mijlocul ei si de a-i duce mai departe povestile. Dorel Gaina iubeste oamenii care stiu sa se piarda in fotografie, iar el, la randu-i, este indragit de clujenii care-l recunosc mereu pe strada si se opresc, uneori, sa-i vorbeasca. Iubit, in special, de studentii sai, profesorul participa cu drag la proiectele lor, el insusi considerandu-se un student ascuns sub chipul profesorului.

Devenit deja un personaj al Clujului, Dorel Gaina, profesor in cadrul Universitatii de Arte si Design, este o aparitie de fiecare data, fiind recunoscut pe strazile orasului dupa aparatul de fotografiat mereu prezent la gatul lui. Oradean de origine si spirit artistic de mic copil, fotograful isi aminteste de primele lucruri pe care le desena: avionul, caruta si calul erau nelipsite.

„Desenez de la opt luni. Avion, caruta, cal, sunt cele trei lucruri pe care le desenam. Insa primele sunt cercuri, pe acestea le face orice copil. Cand inchide cercul este pierdut, va fi pasionat de desen. Sigur ca si eu am inchis cercurile si nu stiu de unde am vazut avion sau caruta. Am stat foarte putin la tara, m-am nascut la Oradea. Am stat la Sacuieni, doua-trei luni, dupa care ai mei s-au mutat la Oradea. Am fost dintotdeauna pasionat de tot ceea ce inseamna vizualitate, inclusiv de zona de design, fara sa stiu ca este design. Am proiectat avioane, masini ca toti baietii, dar si o zona de costume. Eram pasionat de regie de la zece ani, ai mei m-au abonat la Revista Cinema. Voiam sa fiu regizor. Cand eram mic, voiam sa fiu general la grajduri, dar dupa aia mi-am dorit sa fiu regizor”, povesteste profesorul Dorel Gaina.

Iubind desenul de cand se stie profesorul deseneaza adesea cai, de multe ori si cu ochii inchisi. Pasiunea pentru aparatul de fotografiat a descoperit-o ceva mai tarziu, pe clasa a zecea, cand a participat la expozitia internationala de caini de la Oradea. 

„Imi placeau foarte mult caii, de fapt, si acum desenez mult cai. Inclusiv cu ochii inchisi imi place sa-i desenez. Am facut din clasa a cincea pana intr-a noua, liceul de Arte Plastice de la Oradea. Dupa aia, a urmat o mica confruntare cu directorul, am cazut de fazan, cum ar veni. Si m-am dus la un profil real. In clasa a zecea aveam pe rafturi doua aparate foto, mai facusem poze, asa in cadrul familiei doar, dar aparatele acestea, fara filme, erau castigate la niste concursuri de benzi desenate, Revista Cutezatorii. A fost prima expozitie internationala de caini de la Oradea in 1970, l-am rugat pe un coleg care stia foto sa-mi incarce cele doua aparate pentru ca stiam ca nu o sa-mi ajunga si, intr-adevar, niciodata nu-mi ajung cliseele. De atunci, n-am mai avut aparatul foto lipsit de mine decat in armata, unde nu se putea, cand am fost la inchisoare 12 zile intr-un proiect cultural in care semnasem ca nu am aparat cu mine, si de vreo doua, trei ori, l-am uitat acasa”, isi aminteste amuzat fotograful.

In ceea ce priveste studiile, Dorel Gaina se pregatise initial pentru admiterea la Facultatea de Arhitectura. Cand a aflat, insa, ca exista posibilitatea de a merge si la design, a optat imediat pentru aceasta varianta.

„Am fost a doua generatie care a terminat designul la Cluj. Acolo toti eram pasionati si profesorii titulari si cei asociati si toti studentii. Fotografia ne-a ajutat enorm si ca designeri in ceea ce priveste culoarea, compozitia si relatiile cu oamenii. Deja faceam parte din foto-cluburi pe aici, iar in ultimul an, m-am casatorit cu sotia, era colega de an. Ne-am mutat la Oradea, unde am frecventat clubul Nufarul si am participat cam la tot ceea ce inseamna miscare fotografica. In acelasi timp eram integrati in viata de Uniunea Artistilor Plastici in care deja se accepta si fotografia”, povesteste acesta.

Oradea, orasul tineretii sale

Dupa anul 1989, povesteste el, s-a infiintat la Cluj, in cadrul Universitatii de Arta si o sectie de Foto-Video. In cadrul acesteia a fost profesor aproape un an si jumatate pana cand a devenit profesor titular. Din iubire pentru orasul copilariei sale, Dorel Gaina a preferat, pentru o perioada de timp, varianta navetei Oradea-Cluj pentru ca ulterior sa ajunga sa-si vada orasul natal doar noaptea, din tren.

„Faceam naveta de la Oradea fiindca nu-mi doream sa parasesc orasul, oricat iubesc Clujul si Clujul ma iubeste pe mine, Oradea este bucuria tineretii. Am rezistat, tot rarind naveta pana prin 2002-2003, cam din 2005 nu mai ajung la Oradea decat cand ma duc la Timisoara la doctorate la referat si merg cu trenul sa o vad noaptea macar. Aveam de ales din cadru didactic, ori la sectia de design ori la cea de fotografie. Ambele pasiuni, ideea era ca la design era necesar sa stau mai mult cu studentii, fiindca acolo se face multa proiectare, iar la Foto, ideea era ca dau tema luni si vin lunea urmatoare sa vad ce au facut. In primul an a mers asa, in al doilea an doua zile, dupa aia trei zile pana cand se confiscau de tot. Intre timp, sectia a primit titulatura de foto-video-procesare cumputerizata a imaginii. Acum s-a reglat, a disparut aceasta procesare computerizata si de atunci sunt un fel de student sub acoperire sub forma de profesor, sigur, cu bucuria intalnirii cu orasul, cu strada, cu oamenii, cu Oserul. Pe dealuri ajung mai greu, mai ales de cand sunt pe baston”, explica profesorul.

Mereu prezent pe strazile orasului, in permanenta cautare de povesti pe care sa le surprinda si sa le dea mai departe, Dorel Gaina vorbeste despre pasiunea lui ca forma de a marturisi lumea, de a nu o lasa uitata. Tocmai de aceea, orice fotografie, oricat de tehnica, are un mesaj si o adancime a ei.

„Abundenta bucuriei in fotografie ca dare de lume si ca marturisire de lume, asta e pentru toti fotografii. Personal, prefer orice tip de fotografie fiindca, fiecare, daca te scufunzi in ea, deci, daca nu o citesti orizontal, ci te inalti sau te imersezi, vei vedea si intr-una perfect tehnica bucuria si maiestria fotografului sau starea de agregare ca ambasador al unei relatii de spatiu-timp cultural-social chiar si antropologic sau chiar geologic”, arata acesta.

Totodata, Dorel Gaina are si sute de filme nedevelopate, unele ramase in orasul copilariei, altele utilizate doar pentru probe, dar toate facute, mai intai, pentru el insusi, pentru a putea reda magia povestii din care fac parte si pentru a o marturisi si altora. 

„Am sute de filme nedevelopate si ramase la Oradea si sute de filme developate si din care n-am marit, sute developate din care am facut doar probe si sute din care am reusit sa am aceasta oglinda a activitatii mele. Pana la urma, sigur ca lucrez profund pentru mine, imi ajunge sa si povestesc, dar cand intri intr-o expozitie sau intr-un album sau intr-o proiectie poti sa-ti duci marturisirea spre ceilalti”, spune fotograful.

De la fotograf la model pentru studenti

Dincolo de ipostaza de fotograf, profesorul se arata incantat cand vine vorba de a participa ca model in proiectele studentilor. De la a poza ca fumator de pipa pana la a purta lenjerie de dama, Dorel Gaina ii ajuta cu drag pe studentii sai. De altfel, spune el pe un ton carismatic, barba lui este cea care atrage fotografii.  

„Am fost si sunt si model inclusiv in filme. In general, in filmele studentesti mor sau sunt bolnav. Fotografiat, in ultimii doi ani apar ca fumator de pipa fiindca in urma cu doi ani m-am apucat de fumat pipa. Si mie, personal, imi place sa fotografiez si fumatori de tigara si de pipa. Mai ales, odata cu poezia fumului, dar si cand isi aprind tigara sau pipa fiindca acea flacara de chibrit sau de bricheta da o iluminare foarte magica, aproape tarziu renascentista si e legata  foarte mult de pariurile picturii de portret din Renastere. Dar, eu am stat, de exemplu, ca manechin inclusiv intr-o serie de 12 imagini cu sutien rosu. In 11 dintre ele sunt puse diverse domnite mai plinute, mai subtiri, iar a 12-a e cu mine cu sutienul rosu si cu bustul gol. O alta celebra este cea in care stau in ciorapi de dama si o pisica sare de pe piciorul meu in jos. Nu am probleme, cu bucurie stau, mai ales fiindca stiu ca pe fotografi ii atrage barba mea. Barba, palaria si pipa”, marturiseste amuzat profesorul.

Sursa Foto: modernism.ro

Iubitor de caini, Dorel Gaina povesteste amuzat despre plimbarile pe care le face cu cei doi catei ai sai care preiau conducerea de fiecare data cand ii scoate la plimbare. Din acest motiv, desi cainii sunt metisi, el considera ca li se potriveste foarte bine titulatura de „streetbulli”. Pana la urma, povestea pasiunii sale si a stilului sau de viata e legata de acea expozitie internationala de caini de la Oradea. Insa experientele sale ca fotograf i-au reamintit adesea despre momentul conexiunii fotografie-catei, de la care a inceput totul.

„Era un Negreni cu ploaie. Mai aveam, ca de obicei, un singur cliseu si era cineva care negocia ca o lada de zestre pe care o cumparase sa o aduca in Cluj ca nu-i incapea in masina. Cum ma uitam asa, mai trecusem pe acolo, dar nu acordasem atentie, era o icoana, erau niste desene kitsch, picturi kitsch cu trandafirasi. Si pe alea le iubesc pentru ca si kitschul e o lume facuta cu suflet. Ceea ce am vazut, tot asa, printre picuri de ploaie, un cap de ciobanesc german desenat in penita, intr-o rama. Si am facut cliseul asta si dupa aceea mi-am adus aminte ca parca as fi desenat si eu candva asta. Si, cand m-am uitat, era semnatura mea. Dupa 37 de ani, cineva din Ungaria, care-l cumparase in Oradea il vindea la Negreni. Desenul meu din anul intai de facultate. Mi-am adus aminte ca am avut de facut o coperta de revista si, pe atunci, era o coperta de revista cu Der Hun si se mai vedea din ceea ce facusem ca deja literele disparusera cumva. Foarte greu se vedeau. Am si expus a treia zi la muzeul de arta in expozitia profesorilor, se chema Prezent. Evident ca mi-a confiscat-o o prietena buna si a plecat din nou”, isi aminteste profesorul.

O zi din viata lui o defineste dupa desenul pe care i l-a facut o colega de a lui. Dorel Gaina se vede ca omul care nu se ajunge niciodata din urma.

„Ziua o ia inainte si eu tot timpul raman in urma. Nu ma ajung din urma, este o revelatie pe care a avut-o o colega foarte buna. Cand am lucrat, am lucrat intr-un compartiment de creatie respectiv de design la o fabrica de jucarii si de articole de uz casnic din Oradea si imi facuse un desen cu un picior care iese si unul care intra. Si asta era Dorel cum nu se ajunge din urma niciodata”.

In vorbele profesorului, se resimte si o stare de nostalgie. Dincolo de a fi profesorul si fotograful Dorel Gaina, el e omul care poarta cu sine povestea grupului Atelier 35 din care a facut parte si in care si-a insusit un fel de a trai, un mod de a fi in lume pe care nu reuseste sa-l redea. 

„E o zona de vizibilitate puternica datorita felului in care ma imbrac, datorita faptului ca de regula imi atarna la gat doua aparate, sunt tras de un caine sau de doi caini, ca am palarie, ca fumez din pipa si ca sunt cumva legatarul si mostenitorul unei stari de a fi in lume, ca artist care apartine acestei stari de Atelier 35 din Romania. Punctual, Atelier 35 Oradea, care a fost o poveste foarte frumoasa de zece ani si care s-a stins firesc, care e si o binefacere si o damnare pentru mine fiindca ceea ce am trait acolo nu pot aplica in lumea reala. Incerc si raman dezamagit si fiindca nu reusesc si fiindca nu se poate. A fost o stare de insularitate paradisiaca, chiar daca au existat si mici confruntari, dar era clar ca nu are cum sa tina pana la sfarsit. Ca orice lucru, a avut un inceput, un mijloc si un sfarsit”, spune nostalgic fotograful.

Pe langa acestea, el e foarte apreciat de studentii sai. Un motiv pentru acest lucru, spune el, ar putea fi faptul ca el insusi este un student, un student ascuns sub chipul profesorului. Dorel Gaina, la randul lui, vorbeste cu drag despre studentii sai si, in general, vorbeste cu drag despre toti cei care gasesc profunzime in fotografie si se lasa purtati de ceea ce are o imagine sa le spuna.

„Ma admira poate fiindca simt in mine studentul ascuns sub chipul de profesor ca sa fie student pentru ca nu a fost inscris la fotografie. Si poate fiindca ii admir foarte mult, daca vorbim de studentii de la noi, ei sunt formidabili, chiar si cei care mai chiulesc. Daca vorbim de cei care se ocupa de fotografie indiferent ca sunt de la Babes-Bolyai, Sapientia sau sunt de la Politehnica sau de la Agronomie, fiindca iubesc fotografia, atunci ii iubesc pe oamenii care stiu sa se scalde in fotografie si sa daruieasca mai departe din ceea ce primesc. E formidabil daca lasi ca fotografia sa te invete cum sa te intalnesti cu ceilalti”, marturiseste profesorul.

Sursa Foto: Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *