A fost odata un oras care se credea inima Transilvaniei. In el, traiau multi prosti care, tot la 4 ani, isi alegeau primarul. De cate trei ori, ca-n poveste, il schimbau, si apoi il alegeau pe urmatorul, tot de trei ori.
In orasul acesta, intr-o zi mai multi dregatori s-au hotarat sa construiasca cel mai mare tun din imparatie. Si sa il numeasca „ocolitoarea”.
Drept pentru care s-au apucat de construit la ocolitoare pana ea s-a facut atat de mare incat porcii de ziaristi au numit-o „centura de rahat”.
Si adevarul e ca nici nu au gresit prea mult. Caci centura era cu adevarat facuta din rahat: un rahat de proiect, cu beton de rahat, cu surpari de rahat si cu lucrari de rahat.
Dar dregatorii isi vedeau in continuare de minunatia aia de centura si, oricat de rahat era, ei tot luau bani din vistieria imparatiei, tot luau, tot luau, pana s-a ajuns ca ditamai rahatul sa coste 200 de milioane de euro.
Daca cineva ar fi luat banii aia si ar fi construit garsoniere din ei, peste 10 000 de familii ar fi putut sa isi construiasca o viata buna.
Dar banetul s-a dus in buzunarele dregatorilor. Si, de ani de zile, niciun procuror, mai, cititorilor, NICI MACAR UNUL nu a fost curios ce rahat s-a intamplat acolo.
Povestea noastra are si o incheiere, o subpoveste, pe care o stiu cativa din orasul cel mare si care spune ca italianul care era sef la firma constructoare Pizzarotti i-a dat cuiva, un mare dregator de culoare oranj, o punga cu 2 milioane de euro – „ca sa fie bine”.
O sa lasam asta aici, scrisa la ziar, ca sa nu ziceti ca nu v-am spus niciodata povestea asta.