Reportaj

Povestea de viata pe care trebuie s-o citeasca orice roman

Nu stiu daca exista un top al pacientilor demni de toata admiratia din lume, daca daca un astfel de clasament ar fi intocmit, cu siguranta, dializatii ar ocupa locurile fruntase. Pe scurt, viata lor depinde de un aparat la care stau conectati intre patru si cinci ore, de trei ori pe saptamana. In tot acest timp, tot sangele lor iese afara printr-un furtun conectat la un cateter implantat in brat sau picior. Sau chiar la gat. Ajuns in aparat, el este purificat de toxine si retrimis in organism, printr-un alt furtun, conectat la alt cateter. Tot acest mecanism este indispensabil, deoarece rinichii pacientilor dializati nu-si mai indeplinesc functiile. Asta trebuie sa stiti cand o cunoastepti pe Paula Partnoi, o tanara care l-ar umple de viata chiar si pe cel mai morocanos pensionar de pe troleu.

E miniona, blonda iar zambetul ei perfect nu te lasa sa te uiti la cicatricile care ii umplu mainile. Are sase pe stanga si sase pe dreapta, toate incercari nereusite de fistule. Pe aici au incercat medicii, de-a lungul anilor, sa ii curete sangele si sa i-l introduca inapoi in organism.

“Acum nu ma mai deranjeaza, m-am obisnuit cu ele. In adolescenta a fost mai greu”, spune ea, uitandu-se la bratele cicatrizate.

Pe abdomen, mai are cinci cicatrici – doua operatii la vezica si trei la rinichi. Restul au fost facute cu laserul, deja nu le mai stie numarul.

Povestea fetei cu zambet de aur

Pe cand Paula avea patru ani jumatate, parintii ei, ambii surdomuti, au decis ca nu mai pot avea grija de ea si de ceilalti patru copii ai lor, asa ca i-au lasat intr-un centru. Cel mai mare avea 12 ani. Cu exceptia ei si a surorii celei mai mici, acolo au locuit cu totii, acolo au crescut si s-au maturizat.

Paula a fost norocoasa; a fost adoptata la doar cateva luni dupa ce a ajuns in centru si a crescut asa – cu idea ca parintii adoptivi sunt “mama” si “tata” adevarati, ca la casa de copii a fost doar o excursie, intr-o perioada cand familia ei trecea printr-o perioada dificila si nu au avut unde s-o lase.

La sase ani, insa, a avut un accident de masina, iar viata ei s-a schimbat radical.

“De aici a inceput calvarul”, spune Paula, scurt.

Vezica urinara s-a deplasat de la loc, a fost fisurata, problema care s-a rezolvat abia in doi ani. La 8 ani, a facut blocaj renal, iar doctorii, in loc sa-i puna sonda de copii, i-au pus una de adulti.

“Mi-au rupt uretra. Si de acolo chiar pot sa zic ca s-a terminat totul”, spune ea, oftand.

Insuficienta renala cronica – asta a fost diagnosticul final, care a dus-o, in cativa ani, sa ajunga sa fie dependenta de dializa.

“Mi-au pus diagnosticul asta la 14 ani. De atunci am mai facut cateva operatii care m-au ajutat, pana la 21 de ani, sa evit dializa”, povesteste ea.

Paula, cum e sa te simti copil infiat?

Tot la 14 ani, fara sa isi doreasca, Paula a aflat ca a fost adoptata. Ca oamenii carora le spune mama si tata nu sut parintii ei adevarati si ca adevarata ei familie  n-a mai vrut-o. “A fost groaznic”, spune Paula, cu lacrimi in ochi.

“Eram la meditatie cu vreo cinci fete si profesoara ma intreaba sec: “Paula, cum e sa te simti copil infiat?” Imagineaza-ti cum m-am simtit. Am plans, n-am raspuns nimic. A doua saptamana nu m-am mai  dus, imi era rusine, era ceva groaznic pentru mine. La un moment dat, s-a intalnit profesoara cu mama si a intrebat-o de ce nu ma mai duc, dar ea nu stia nimic. “Va zic eu de ce n-a venit”, asa i-a zis profesoara. “Pana cand aveati de gand sa-I ascundeti adevarul? Ea pleaca la liceu, poate se intalneste cu fratii ei”. Pana la urma, am povestit cu ai mei, am plans si am mers mai departe. N-aveam ce face”.

Iar spusele profesoarei s-au adeverit. Fratii ei au cautat-o cand a terminat scoala generala. S-au dus la toate liceele, s-au uitat pe afise, sa vada unde a intrat, i-au gasit numele, iar in toamna s-au dus direct la ea. “Eu sunt sora ta, eu sunt fratele tau”.

“Ne intelegem bine, ne cautam, se intaleg bine cu ai mei. E frumos, Eu le zic sora-mea, frate-meu, dar nu stiu daca e adevarat sentimentul asta”, explica tanara, nesigura.

De cand era mica, nu are nicio amintire cu parintii ei biologici si nici cu fratii ei. De fapt, pana la patru ani jumatate nu-si aminteste mai nimic, nici de la centrul unde a stat pana a fost adoptata.

“Singurele amintiri de cand eram micuta sunt de la casa de copii, cand ne-au dus intr-o tabara la Navodari. Cand m-au tuns cheala, ca aveam paduchi. Asa m-au luat parintii mei de acolo. E ciudat sa ii aud pe fratii mei cand imi spun ca faceam una alta sau ziceam cate ceva. Ei isi aduc aminte nasterea mea, tot”, povesteste Paula, emotionata.

Cu parintii naturali nu mai vorbeste. Traiesc amandoi, dar nu mai poate sa tina legatura cu ei.

“Cand am intrat pe dializa, am crezut ca pot sa fac transplant. Pe atunci, era mai greu cu listele de asteptare, cu donatorul in moarte cerebrala. Cel mai usor se facea transplantul de la un donator viu. Atunci mi-am calcat pe orgoliu, am reluat legatura cu familia, sa vad daca pot sa ma ajute. In principiu, au zis da, s-a hotarat mama bilogica sa imi doneze. Dupa doua zile, insa, pe cand trebuia sa mergem la Bucuresti, s-a razgandit. “Daca nu se trezeste din anestezie, daca moare?” – astea erau framantarile ei. Atunci am zis ca n-a fost sa fie, dar nici nu va mai fi”, povesteste ea, cu greu.

Cand a terminat clasa a 10-a, s-a lasat de scoala. In anul acela avuse deja patru interventii chirurgicale si ii era greu sa mai continue. “Am spus stop. Mai intai sanatatea. Apoi, daca mai pot termina si scoala, bine. Daca nu, asta e”. Nu a fost o decizie foarte usoara, spune ea, dar trebuia sa aleaga. “Ma consumam psihic foarte mult, pentru ca nu ma multumeam doar sa trec clasa”.

In 2007, la dializa, Paula i-a cunoscut pe membrii asociatiei Claudia Safta din Cluj, iar un an mai tarziu a plecat cu ei, in tabara, la mare. A fost vara care i-a schimbat perspectiva asupra vietii, care a faacut-o sa lupte si mai mult pentru ceea ce isi doreste.

In 1999 s-a retras de la scoala, dar in 2008 s-a intors. Avea 26 de ani cand s-a inscris in clasa a 11-a. A facut o pauza de noua ani pana s-a intors pe bancile scolii, dar de data asta nu s-a mai dat batuta.

“Mi-a prins bine excursia cu gasca de la Cluj. Am intalnit oameni care o duceau mult mai rau decat mine, dar care isi continuau scoala, Atunci mi-am zis ca pot si eu sa fac asta”, povesteste ea.

A dat Bac-ul in 2011, cand nu a fost deloc usor. A fost si prima generatie care dadea examenul sub stricta supraveghere a camerelor de luat vederi, atat de contestate in acel an. Avea 29 de ani.

Saptamana trecuta, Paula Partnoi si-a dat licenta, si a obtinut nota maxima. A inceput Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala in 2011 si a terminat-o ca la carte, fara sa piarda anii. Azi are 32 de ani, desi nu tradeaza mai mult de 25, si se pregateste sa se inscrie la master, in cadrul aceleiasi facultati.

“Scopul meu e sa accesez fonduri europene pentru un program social. Sper sa si reusesc sa invat sa fac ceea ce trebuie”, spune ea.

Uneori am impresia ca povestesc despre altcineva

Azi, Paula e singura din Cluj care se autopuntioneaza, adica isi introduce singura, in brat, acul care ii scoate tot sangele din corp. Pentru celalalt, are nevoie, inca, de ajutor, dar peste cateva saptamani o sa invete sa faca de una singura si asta.

“Uneori am impresia ca povestesc despre altcineva, dar daca tot am ajuns sa am fistula, nu vreau s-o pierd repede. M-am invat, trebuie sa am grija de mine. Nu avem o garantie. E loz in plic. Stii cum pleci, stii cum se termina totul, dar nu stii cand o sa se intample. Noi constientizam mult mai mult asta fata de un om sanatos”, spune ea.

Are prieten de un an jumatate, cu aceleasi probleme. El are transplant de trei ani, ea face, de trei ori pe saptamana, dializa si o sa faca asta mult timp de acum incolo. Iar in afara de faptul ca nu o sa poata niciodata sa spuna ca a mancat o burta intreaga de cirese sau o felie intreaga de pepene, Paula e una dintre cele mai norocoase tinere din Cluj. De cateva zile, a plecat pe Transfagarasan, unde zboara cu parapanta isi traieste fericirea la cota 2000 si un pic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *