Vasile Dancu e o persoană ce nu mai are nevoie de nicio prezentare. Sociolog, scriitor, profesor universitar, cercetător, fost ministru, senator și europarlamentar, fondator al unor instituții de presă și „pescar de oameni”, Vasile Sebastian Dâncu e o personalitate a vieții științifice, culturale și politice românești, iar povestea sa fascinantă de viață e cunoscută, fiind expusă în mai multe rânduri, până acum. Cu toate acestea, „orice poveste are o relativitate a momentului și poveștile sunt întotdeauna contextuale, iar dacă retrăiești un moment, de fiecare dată îl vezi din altă lumină”, după cum reflectează profesorul Dâncu.
Povestea de față e o incursiune introspectivă, o cronologie istorisită din perspectiva personalității sale multifațetate, ce a generat o viață trăită simultan în patru dimensiuni majore (literatura, cariera didactică, militantismul social și cercetarea), din convingerea că „oamenii care trăiesc într-un singur plan, care au o singură dimensiune, sunt oameni mediocri, modești și, chiar dacă fac performanță într-un singur domeniu, aceasta poate ascunde o unilateralitate a ființei sau o uscăciune, un mecanicism al sufletului”.
„Primul meu contact cu ceilalți a fost unul mai degrabă imaginar, prin intermediul literaturii”
Născut în Runcu Salvei, într-un sat de munte unde distanța dintre case, dintre oameni, era mare, iar copiii se întâlneau doar la școală și se jucau împreună numai duminica, Vasile Dâncu a copilărit mai mult în compania personajelor literare, ce îi animau viața și care și-au lăsat o amprentă profundă asupra personalității sale:
„Eu sunt sociolog și, printre altele, sunt și un scriitor reprimat, probabil. Cred că m-am visat în copilărie ca fiind scriitor și asta nu mi-a dispărut. Am debutat cu literatura, dar acum scriu eseuri de reflecție socială, un fel de sociologie critică. Nu știu dacă întotdeauna rădăcinile prezentului se află în trecutul copilăriei noastre, dar știu că am vrut să fac sociologie încă de când eram copil, pentru că am crescut într-un sat destul de izolat de lume, cel puțin în acea perioadă, și asta m-a făcut să îmi doresc să fiu alături de ceilalți, să trăiesc într-o comunitate unde oamenii sunt mult mai apropiați, asta m-a determinat întotdeauna să caut întâlnirea cu celălalt. Căutarea întâlnirii cu celălalt, a poveștii celuilalt e o dominantă a vieții mele.
Primul meu contact cu ceilalți a fost unul mai degrabă imaginar, prin intermediul literaturii. În toată copilăria mea la țară, fiindcă aveam un tată poet, care aducea mereu cărți în casă, mi-am închipuit lumea prin ochii celorlalți, prin intermediul cărților. Europa închipuită de mine era Europa scriitorilor. Și acum, când ajung la Paris, văd orașul prin ochii lui Rastignac, personajul lui Balzac. Îmi amintesc descrierile pe care le face Balzac Parisului, văd Germania sau Viena prin ochii unor scriitori. De exemplu, îmi aduc aminte foarte mult de ce au scris Thomas Mann sau Hermann Hesse, despre Germania, în fanteziile, în poveștile lor. De aceea copilăria mea e un fel de continuă proiectare în lumi virtuale, mai degrabă; tot timpul am făcut socializare anticipativă.”
„Dorința de a nu rămâne doar la un singur aspect al vieții”
Pe lângă literatură, Vasile Dâncu a fost și un împătimit al sportului și o carieră pe care ar fi îmbrățișat-o cu drag ar fi fost cea de jucător de fotbal. Totuși, într-un final a ales literatura și la liceul de filologie pe care l-a urmat a cunoscut profesori – adevărați mentori, care i-au creionat încă din adolescență convingerea că, pentru a fi un om împlinit, nu e suficient să te dedici unui singur plan, unei singure pasiuni a vieții personale sau profesionale:
„Între fotbal și literatură aș fi vrut să fac fotbal, să găsesc o formulă să construiesc bucurie pentru ceilalți prin fotbal. Totuși, am ales literatura, am făcut un liceu de filologie-istorie în Năsăud, în care mi-am fixat mai serios dragostea pentru filosofie, pentru literatură.
Aici am avut întâlniri providențiale, cu oameni care au înțeles dorința mea de a face ceva excepțional într-un domeniu și m-au sprijinit, au dat o anumită concretețe visului meu. Am avut la Liceul George Coșbuc un profesor extraordinar de limba română, profesorul Toma, care întruchipa oarecum idealul meu de profesor. Era un om interiorizat, mi s-a părut întotdeauna un foarte mare timid, nu avea păreri mecanice despre teoria literară, și m-a invitat odată acasă, în timp ce eram elev, a vrut să îmi arate ceva și m-am gândit că îmi va prezenta vreo carte mai specială, dar mi-a arătat o fotografie în care el era jucător la U Cluj; nu știam până atunci că era jucător.
Asta mi-a dat, până la urmă, ideea că nu poți trăi într-un singur plan, că oamenii care trăiesc într-un singur plan, care au o singură dimensiune, sunt oameni mediocri, sunt oameni foarte modești; chiar dacă uneori fac performanță într-un singur domeniu, aceasta poate ascunde o unilateralitate a ființei sau o uscăciune, un mecanicism al sufletului. Atunci am învățat că trebuie să trăiești în mai multe locuri deodată. Ca să fii un om complet trebuie să trăiești mai multe experiențe, nu ajunge simpla ta experiență profesională sau egoismul tău hedonist de a te simți bine. Asta a pornit de la profesorul meu de limba română.”
În liceu, Vasile Dâncu a mai avut și un profesor de filosofie, Grigore Găzdac, ce i-a marcat profund concepțiile existențiale. Acesta era autorul manualului din acea vreme, terminase atât filosofie, cât și teologie, era în același timp pasionat și de literatură, și astfel, la fel ca profesorul de română, trăia în mai multe moduri și dimensiuni:
„Acești oameni mi-au transmis mie, peste decenii, dorința de a nu rămâne la un singur aspect al vieții, la un singur tip de performanță. În personalitatea mea sunt mai mulți oameni și uneori sunt nemulțumit de faptul că această trăire multiplă mă face să nu îmi mai rămână timp pentru altceva sau să nu merg cu o performanță, într-un singur domeniu, până unde aș putea.
Am încercat, în toată această perioadă, să fac mai multe lucruri simultan, să mă ocup de literatură, să nu pierd legătura cu aceasta. Sunt obsedat de cărți, oriunde merg gențile mele sunt pline de volume. Citesc absolut dezordonat ceea ce am nevoie, dar dincolo de asta îmi place să mă bucur de lectură – o zi de-a mea de citit poate însemna cărți de versuri, de analiză politică, psihanaliză, guvernanță, cărți foarte variate ca tematică… asta mă definește pe mine: o încercare de a trăi în mai multe spații și, dacă se poate, toate în același timp.
Acum nu mai scriu beletristică de peste douăzeci de ani, dar am fost și sunt un consumator de literatură, pentru că știu că este un univers al sensibilului, pe lângă care nu poți trece, ca și cum nu ar exista. În același timp, am încercat să fac filosofie și sociologie teoretică.”
„Nu am renunțat niciodată la calitatea mea de profesor – când mă duc la cursuri simt cea mai mare bucurie din viața mea”
Cariera didactică îl definește pe Vasile Dâncu cel mai bine și din acest motiv nu a renunțat niciodată la activitatea sa de profesor universitar, nici când a fost ministru, senator sau parlamentar european:
„La catedră mă simt cel mai bine, mă simt acasă. Dimineața, când mă duc la cursuri, simt cea mai mare bucurie din viața mea, pentru că fac ceea ce îmi place. Nu am renunțat niciun moment la cariera didactică, pentru că cele mai multe lucruri despre lume le descoperi alături de ceilalți; întrebările studenților te ajută mai ales pe tine să înțelegi un anumit colț de lume, cele mai multe lucruri le-am înțeles cu adevărat numai după ce am ajuns să le prezint altora, să vorbesc despre ele, să le gândesc în această interacțiune cu ceilalți.”
„Un proiect de a face, atât cât pot eu, o lume mai bună”
O altă dimensiune a existenței lui Vasile Dâncu este cea a activismului, izvorât dintr-o „anumită sensibilitate față de cei slabi, față de cei care au pierdut competiția”, o încercare de militantism social („chiar un fel de proiect de a face, atât cât pot eu, o lume mai bună”). Așa a ajuns și actor pe scena politică, unde a intrat într-un proiect de stânga:
„Adrian Năstase a venit la Cluj și ne-a invitat să facem parte dintr-un guvern care să pregătească integrarea europeană. Ne spunea atunci că nu poate să lucreze cu cei din politică și că are nevoie de profesori de la universitate, de oameni din diverse locuri… După aproape 10 ani de politică am părăsit acest domeniu, dar am rămas oarecum să militez, ca intelectual din societatea civilă, pentru ideile mele, care țin mai degrabă de spectrul de stânga al politicii.
Cred și acum că intelectualii au misiunea, pe care trebuie să și-o asume cu curaj, de a le vorbi oamenilor despre ce se întâmplă în lumea asta, care este cauza suferinței, a sărăciei, de a încerca să îi ajute să înțeleagă cum pot fi depășite aceste discrepanțe din lume și cum ar trebui să-și aleagă conducătorii, să le spună faptul că ar trebui să muncească mai mult, că nu ajunge doar să muncești, dacă nu participi la un proiect comun de societate, de comunitate.
Cred că în acest moment este foarte important acest lucru, pentru că trăim într-o lume care a alunecat spre o foarte mare inegalitate, spre o mare polarizare socială. Unii devin tot mai bogați, alții tot mai săraci, statul nu mai poate să îi apere pe cei amărâți și atunci este nevoie de un proiect de schimbare a lumii, pe care intelectualii, alături de oamenii simpli, trebuie să îl forțeze a se pune în practică.”
Vasile Dâncu consideră capitalismul drept un lucru pozitiv, din punct de vedere economic, dar un dezastru, din perspectivă socială. Goana după profit este una naturală, spune profesorul, ține de psihologia umană, dar această sete trebuie să fie temperată prin proiecte de solidaritate:
„Cred că acest proiect de a spune adevărul, chiar dacă uneori supără, de a arăta care sunt crizele, din ce cauză apar în societate în acest moment, este un proiect important, pentru că oamenii astăzi au foarte multă informație, dar au nevoie mai degrabă de interpretări; văd aceeași informație la televizor sau pe internet, interpretată în 7 feluri, și oamenii simpli nu au criterii să aleagă, nu știu cine are dreptate, ori intelectualii ar trebui să își asume acest rol de antemergător, plus biserica, școala. Nu ne putem baza pentru acest lucru pe politicieni, pentru că ei, în general, trebuie să participe la echipe, care urmăresc un anumit interes și, uneori, nu pot ieși din limitele acestuia. Această dimensiune militantă, politică, mi-am dezvoltat-o chiar înainte de 1989.”
„O altă cărare a vieții mele este cea de cercetător”
„O altă cărare a vieții mele este cea de cercetător”, afirmă Vasile Dâncu, ce a înființat, din ’90 încoace, mai multe institute de cercetare, angrenând sute de tineri în proiecte de înțelegere a mentalităților, a atitudinilor românilor:
„Vreau să fac guvernanții să înțeleagă, dar realizez și foarte multe cercetări gratuite, pe care le public în mass-media în mod deschis, fără plată, pentru că e foarte important ca oamenii, și cei simpli, să înțeleagă cum gândesc ceilalți despre anumite lucruri; de multe ori rezultatele acestor cercetări au un efect de confirmare, oamenii se bucură că nu sunt singuri în gândirea lor. Știind cum gândesc și semenii lor, se pot organiza mai bine, pot crea anumite mișcări, pot milita pentru ceva. De asemenea, conducătorii instituțiilor, văzând problemele oamenilor, sensibilitățile lor, pot să își dimensioneze mult mai bine politicile.”
Vasile Dâncu a considerat întotdeauna că rezultatele pe care le obține prin activitățile de cercetare nu trebuie să rămână în laboratoarele universităților, ci trebuie să fie diseminate publicului larg. În acest sens, a dezvoltat de-a lungul timpului foarte multe publicații:
„După ’90 am construit un săptămânal, «Avertisment din Nord-Vest», alături de niște prieteni din Cluj, Satu Mare, Maramureș, Bistrița, săptămânal prin care am încercat să aducem o nouă viziune asupra lumii, una de gândire critică, într-o perioadă în care mi se părea că totul este conformism, că dispar oamenii care aveau curajul să spună adevărul în societate.
Am avut o carieră foarte interesantă, cu foarte mulți cititori, am fost o perioadă redactor-șef la Revista Tribuna din Cluj, apoi am construit un grup de presă, Transilvania Media Group, un săptămânal, Transilvania Reporter, unde se exprimă intelectualii, am construit revista Sinteza, care, așa cum spun foarte mulți dintre cititorii noștri, e o apariție unică în România, o revistă de cultură și gândire strategică, unde înțelegem că cultura strategică este o gândire socială orientată spre schimbare, spre modificarea conștientă a lumii, a destinului nostru, a comunităților noastre. O distribuim elitei românești în vreo 10 000 de exemplare (parlamentarilor, miniștrilor, conducătorilor de instituții, liderilor de opinie, consilierilor județeni, primarilor din marile orașe), încercând ca în fiecare lună să aducem un subiect în dezbatere și să dăm sugestii legate de importanța subiectului respectiv în societate, să vorbim despre România, din perspectiva acelor felii de realitate pe care le prezentăm.”
„Am încercat întotdeauna să construiesc echipe”
În proiectele sale media și de cercetare Vasile Dâncu a atras mereu foarte mulți specialiști tineri. A încercat întotdeauna să construiască echipe, convins că omul nu poate trăi singur pe Pământ, ca ființă întreagă:
„Omul are nevoie, nu numai să se întovărășească la căsătorie cu cineva, pentru a crea o familie, ci și să trăiască mereu în rețele sociale, trebuie să construiască cât mai multe echipe, de la echipe de prieteni, la grupuri de lobby, de hobby. Construind mereu grupuri, echipe, se creează două lucruri care sunt foarte importante pentru societate și care lipsesc în România în acest moment – în primul rând crește nivelul capitalului social și în al doilea rând crește implicarea individului în societate, individul nu mai este singur, neputincios, și se implică mult mai mult în mediul social și în schimbarea propriului său destin.
Capitalul social este capitalul de încredere al unei națiuni, iar primul element aici este încrederea în celălalt. La noi indicatorii sociologici legați de încrederea în celălalt arată un adevărat dezastru, un egoism puternic, un fel de narcisism individualist, un fel de «homo homini lupus». Țările performante au un capital de încredere în care oamenii au încredere în ei înșiși, în grupurile pe care le formează, și așa se naște eficiența societății.
Aceasta este una din obsesiile mele, aceea de a crea mereu echipe, de la echipele care întocmesc proiecte de cercetare, care scriu la Sinteza, până la echipele de studenți. Am construit echipe de intelectuali pentru proiecte politice, civice, și sunt foarte fericit să îi sprijin pe cei care au nevoie de cercetări – organizațiile din societatea civilă care au nevoie de studii și nu au bani să le facă.”
O altă „obsesie” a profesorului Vasile Dâncu este cea a solidarității, singura care ar putea duce la o anumită echitate socială:
„Ca și oameni, în primul rând, trebuie să ne arătăm dimensiunea solidarității cu celălalt, dar nu o solidaritate emoțională, ci una activă. Cred că dacă am folosi toate resursele pe care le avem noi, la un moment dat, am putea să îi sprijinim și pe ceilalți și toată lumea să fie fericită. Doar că solidaritatea se organizează, iar în România egoismul și izolarea indivizilor unii de alții au început să crească foarte mult.
Dacă ne-am pune în comun resursele de timp, financiare, materiale, sufletești, pe care le avem, i-am putea sprijini pe cei săraci și am putea construi ceva armonios în societatea noastră. Eu cred că acest lucru se poate face și este unul dintre proiectele mele cele mai importante.
Eu cred că fiecare, în cercul de apropiați, dacă am distribui în câmpul nostru proxim solidaritatea, am primi înapoi, ca reciprocitate, solidaritate, și asta ar spori până la urmă armonia socială. Astfel s-ar întări țesutul social, care astăzi este viciat de politică (ce dezbină, mai degrabă), chiar de către un antreprenoriat economic ce face parte dintr-un capitalism sălbatic și dintr-un egoism al oamenilor care conduc diferite instituții și organizații.”
Pescar de oameni de caracter
Vasile Dâncu e definit de toate aceste fațete ale personalității sale multilaterale, de multiplele dimensiuni existențiale, de gândire, pe care le urmărește continuu și simultan, cu tenacitate și consecvență. Consecvența, de altfel, o consideră drept cea mai importantă valoare pentru un om care tinde către rezultate remarcabile, pe termen lung. În ciuda unor inevitabile dezamăgiri, el nu a renunțat niciodată la scopurile și idealurile sale, pe care le-a dus întotdeauna, cu obstinație, mai departe:
„De multe ori am fost dezamăgit, de exemplu, de lașitatea oamenilor politici, de faptul că prietenii, partenerii mei de luptă pentru un ideal, cedează pentru interese meschine, nu au curajul să meargă contra curentului, nu au curajul să se opună unei dominații, unor grupuri de interese sau unor familii, care temporar ajung să conducă grupurile politice.
Eu știu că pe termen lung, dacă ești consecvent, ai și rezultate. Deci nu caut întotdeauna să îmi fac un inventar pe termen scurt, ci știu, viața până acum, la 50 de ani, mi-a confirmat, că cea mai importantă valoare pentru un om e consecvența. Sunt două lucruri importante pentru mine: să ai proiecte și să le urmărești consecvent.”
În îndelungata sa experiență de profesor universitar, Vasile Dâncu a înțeles un criteriu universal valabil, pe care îl folosește atunci când trebuie să-și aleagă colaboratorii și oamenii pe care îi promovează:
„Nu mă uit întotdeauna la diplome, la numărul de ani de școală făcuți, caut mereu caractere, oameni de caracter. Unii oameni sunt inteligenți, talentați, dar dacă nu au caracter, se pierd sau nu sunt folositori unei echipe sau unei comunități. Un tânăr care are un caracter bun, dacă are și o bună pornire de acasă, poate să devină orice, poți să faci din el orice, îl poți ajuta să se construiască pe sine.
Deci consider caracterul mai important decât talentul și de fapt acesta este criteriul după care îmi aleg oamenii. Între colaboratorii mei cei mai apropiați, cei cu care construiesc reviste, echipe de cercetare sau didactice, la universitățile unde lucrez, sunt oameni care provin din zone foarte diferite. Unii au fost șefi de promoție, alții în schimb au fost foarte buni practicieni, au o sensibilitate socială deosebită, unii vin din alte domenii spre cel al sociologiei, dar am căutat să le valorific tuturor caracterul – asta este cel mai important, atunci când vrei să fii pescar de oameni, cum se spune în Biblie.”
Dincolo de toate dimensiunile sale publice sau profesionale, omului Vasile Dâncu îi place să trăiască „întâmplător”, să se bucure de surprizele zilelor care vin și să valorifice întregul potențial al momentelor prezente, ce astfel nu trec inutil:
„Îmi place să mă cufund așa, în fiecare clipă, și sigur că acum fac foarte multe lucruri în același timp și asta mă obligă să am 2-3 oameni care îmi programează întâlniri, agende, dar nu mi-a plăcut niciodată să îmi fac un program foarte strict cu privire la ceea ce vine. Întotdeauna ziua de mâine mi-a adus surprize și, după părerea mea, asta e o parte din emoția vieții!”