Ioan Tecar e unul dintre cei mai importanți oameni de afaceri din Dej și unul dintre cei mai mari angajatori. În cadrul grupului MG-Tec, afacerea familiei Tecar, lucrează peste 1200 de oameni, pe care patronul, care a plecat de jos, îi consideră drept egalii săi, familia sa extinsă.
Ioan Tecar și-a început activitatea profesională ca simplu excavatorist, dar, fire întreprinzătoare, încă de dinainte de Revoluție a avut, în timpul liber, o activitate independentă: muncea în tricotaj, împreună cu soția, în propriul apartament, și vindea tricotajele în piață. Ulterior a cumpărat câteva microbuze si un autocar, cu care a făcut transport extern de persoane. Pas cu pas, afacerile sale s-au dezvoltat, a intrat in domeniul metalurgiei, ulterior în producția de hârtie igienico-sanitară, și în construcții, ajungând milionar în euro și un om deosebit de influent în mediul de afaceri.
Cu toată evoluția sa financiară fulminantă, banii nu l-au schimbat pe Ioan Tecar, care a rămas același om de la început – un spirit plin de inițiativă, dinamic și hotărât, sigur pe sine și ambițios, un om de afaceri abil, ce a readus la viață toate business-urile pe care le-a preluat, un cap de familie ce își caută împlinirea sufletească în cei din jurul său.
Al patrulea din cei 10 copii ai unei familii modeste
Ioan Tecar s-a născut la Chiuiești, un sat aflat la 18 kilometri de Dej, într-o familie modestă, fiind al patrulea copil din zece. Părinții săi erau simpli muncitori, tatăl lucra pe șantier, macaragiu, dar, pentru a-și crește cei 10 copii, muncea în plus orice se putea.
Școala generală a făcut-o în satul natal, apoi a urmat postliceala în Dej și a continuat la Cluj liceul la seral. După absolvire a lucrat în Cluj la TCI, apoi la Întreprinderea de Exploatare și Îmbunătățiri Funciare, ca excavatorist. În 1983 s-a căsătorit, soția fiind tot din Chiuiești, provenind dintr-o familie cu 7 frați. După căsătorie, cei doi s-a stabilit în Dej, unde soția lucra în comerț.
Prima casă și trezirea spiritului de întreprinzător
Înainte de Revoluție, familia Tecar era una saraca, se descurca greu în acele vremuri în care reprezenta o dificultate chiar și achiziționarea alimentelor de bază. Proaspăt stabiliți în Dej, tinerii nu aveau o locuință proprie, iar obținerea uneia prin repartiție a fost o aventură, ce l-a învățat pe Ioan Tecar să prețuiască lucrurile la adevărata lor valoare, să lupte pentru ceea ce-și dorește și, nu în ultimul rând, să se ajute singur, să fie întreprinzător:
„Era atunci Spațiul Locativ, care se ocupa de repartizarea locuințelor și mă duceam de 2-3 ori pe lună și îmi spuneau de acolo: «Dom’le, da nu pot să-ți dau, că nu ești angajat în Dej, nu ai buletin de oraș!»
Și până la urmă ne-am mutat în Dej, ne-am făcut flotant și ne-am mutat în chirie. Apoi m-am dus la Primărie, cam 2 ani de zile, cel puțin o dată, dacă nu de două ori pe lună. M-au trecut la locuințe sociale pe tabel și cum erau apartamentele repartizate pe întreprinderi, eu prin întreprindere nu puteam obține, pentru că eram tânăr căsătorit, nu aveam copii pe atunci, erau niște punctaje pe baza cărora puteai să obții…
Dar m-am dus la Primărie și la un moment dat secretarul, șeful de Spațiu Locativ, zice: «Măi, omule, înțelege că nu am, dar eu te trec ca prioritate, că m-am săturat deja de vizite!» Și, la un moment dat, m-a sunat: «Am găsit, am un apartament la parter și te trimit să îl vezi, dar sigur nu o să-ți placă, pentru că nu are nici geamuri, nici uși!» M-am dus să văd apartamentul, era ca după război, dar am mers extraordinar de bucuros la Primărie să spun că sunt de acord să mi-l dea!
De asta mă gândesc de multe ori că astăzi tinerii nu știu să prețuiască. Și de acolo aș putea spune că am prins și spiritul antreprenorial, pentru că am început să îmi fac apartamentul meu. Am avut niște bănișori, banii de la nuntă, și am început să îmi renovez singur apartamentul. Îmi aduc aminte că l-am terminat în vreo 6 luni. Îmi era frică că nu mi-l repartizează, nu să mă plâng că nu e bun! Era prima dată când simțeam că am casa mea proprie.
După ce l-am terminat, îmi aduc aminte că l-am chemat pe șeful de la Spațiul Locativ la masă, în apartament. Aveam o bucurie, că am casa mea, pot să-i chem pe tata, pe mama, în vizită! Am stat acolo vreun an-doi, după care s-a eliberat un apartament la etajul doi, am făcut schimb și am urcat la etajul doi deja, nu mai stăteam la parter.”
Dimineața serviciu, iar după-masa tricotaje
În Dej, Ioan Tecar împreună cu soția lucrau la IPL ca serviciu stabil, iar în timpul liber munceau acasă, în apartament, făceau tricotaje, pe care le vindeau în piață. Tecar era persoană fizică autorizată și anul 1989 l-a prins deja ca antreprenor, și mica afacere de familie îi mergea foarte bine:
„Deja am ajuns să am un Aro pe motorină, ceea ce în vremea aia era mare lucru! Când a venit Revoluția eram în concediu fără salariu de la fabrică, pentru că îmi mergea bine partea de persoană fizică autorizată și la fabrică mi-am luat 3 sau 6 luni de concediu fără plată. Și chiar la sfârșitul lui ’89 mi-am cumpărat casa.
Lucram și eu și soția non-stop la tricotaje, deja mai lucrau și două fete la noi să ne ajute, cumpărasem mașini semi-automate, care făceau tricotaje din-alea cu flori, care se vindeau foarte bine în zona Maramureșului și la târguri din-astea tradiționale, cum erau la Negreni, Avram Iancu, la Aleșd.
Ne-am mutat la casa, pe care am modernizat-o deja de 3 ori. Acolo locuim și astăzi și am modernizat-o în funcție de buget.”
Șofer profesionist, făcea curse în Ungaria, Germania și Elveția
După 1989, pe lângă tricotaje, Ioan Tecar a început să cumpere și microbuze, pentru a face transport de persoane. Avea 3 microbuze de 7 locuri și un autocar de 22 și, fiindcă deja era șofer profesionist, făcea transport extern, curse cu bișnițarii care vindeau în Ungaria, dar și transporturi în Germania sau în Elveția, unde a dus actorii Teatrului de Păpuși, ce aveau spectacole în afara țării.
Partea de transport intern cu microbuze nu a mers și o vreme Ioan Tecar s-a ocupat numai de transportul extern, cu autocarul. Fiindcă avea nevoie de un loc unde să parcheze autoturismele a cumpărat un service la ieșirea din Dej, cu un credit bancar:
„A fost primul meu credit bancar, mare curaj a avut directorul care mi-a dat banii, era un om simplu, pe vremea aia nu se credita așa! Riscul lui a fost destul de mare, pentru că service-ul era cu probleme. De-a lungul timpului am lucrat mult cu banca și cu directorul băncii și l-am întrebat: «Cum de mi-ai dat atunci bani?!» Omul a zis că l-am convins prin felul în care am gândit și am pus problema.”
Prima afacere în producția de împletituri de sârmă
După ce a cumpărat service-ul, două cunoștințe i-am propus să facă împreună producție, împletituri de sârmă:
„Am început să demarăm discuțiile, am ajuns la o combinație în care ei au intrat amândoi cu 50%, eu cu 50%. Nu știam ce înseamnă afacerile și nici asocierile. Am stat împreună un an de zile, am înființat firma Somplas, dar din păcate nu ne-am potrivit ca și gândire, ca fel de a vedea lucrurile, în ceea ce înseamnă munca. Cel mai mult munceam eu și după un an, le-am zis: «Așa nu se mai poate, eu să muncesc, voi să mergeți, să veniți!» Mi-au spus că eu trebuie să muncesc, pentru că am mai mult și le-am propus, dacă tot asta era problema, să împărțim, să avem fiecare 33%. Bineînțeles că și după 33%, tot același fenomen s-a întâmplat și după o perioadă eu m-am supărat și am zis că începând din 1 ianuarie eu nu mai activez în firmă și nu vreau să mai rămân asociat. Le-am propus să facem o evaluare, să împărțim egal și eu să pot pleca, sau să plece ei.”
Chiar dacă partenerii săi nu au fost de acord ca el să se retragă din firmă, la începutul anului 1995 Ioan Tecar s-a despărțit de foștii asociați și a început un business propriu:
„Deși a fost clădirea cumpărată de mine, ei au spus că nu sunt de acord să plec, dar nici ei nu pleacă, și atunci am zis: «Bun, mă plătiți cât vreți și oricum de la 1 ianuarie nu mai stau aici! Și am plecat cu cât au crezut ei și mi-am cumpărat în altă parte un teren unde e acum Metalicplas. Am montat acolo o hală metalică, mi-am luat utilaje, o parte mi-au dat ei de la Somplas, le-am completat, și în anul 1995 a fost începutul businessului pe care am început să îl controlez în totalitate, să fie numai al meu.”
În acel moment, Ioan Tecar avea 8 angajați, dintre care 3 și astăzi i-au rămas fideli, după 20 de ani. A început să producă în funcție de cum a reușit să dezvolte piața și s-a extins continuu, în funcție de necesități:
„Am mai tot pus, dacă a fost nevoie, o mașinuță de împletit, una de cuie și în funcție de cum am dezvoltat businessul am tot completat cu utilaje și oameni. În 1997 am achiziționat Sârma Dej, mai mult m-au interesat utilajele și oamenii. I-am luat cu tot cu oameni, am mutat tot de acolo și între timp am dezvoltat și am făcut sediu, hale și am mutat toată producția. Societatea am cumpărat-o de la bancă, era în lichidare și tot ce înseamnă logistică a fost transferat în spațiul de la Metalicplas. A fost o oportunitate, însoțită de o provocare.”
„Cea mai mare realizare a mea a fost că am reușit să atrag oamenii către mine”
După ce a așezat producția în noua locație, Ioan Tecar a mers pe același scenariu de dezvoltare, mărind constant capacitatea de producție prin suplimentarea de utilaje, de spații și de forță de muncă umană. În 2009 a ajuns la concluzia că nu erau suficiente spațiile, terenul și utilitățile pe care le deținea și căuta o altă soluție pentru a dezvolta businessul. A început să caute spații noi și a preluat una dintre cele mai vechi structuri din oraș, orientată pe construcții civile, unde lucrau 162 de oameni. A fost prima provocare în ceea ce privește reorganizarea unei societăți:
„Nu mai aveam nevoie de 160 de oameni, era prima provocare de reorganizare, am început să discut cu conducerea de acolo și am corelat businessul cu metal, care era obiectivul meu. Am zis, hai să vedem pe partea de construcții ce putem face. Aveau datorii mari la bugetul de stat, datorii la furnizori, lucrări luate în avans și neexecutate și am început să le așez prin niște analize, pe gândirea mea practică. Ne-am dat seama că, din punct de vedere uman, oamenii erau deosebiți, și ca analiză la fel, dar, din păcate, din punct de vedere practic, de execuție, era groaznic. Și cred că așa a fost la majoritatea societăților și fabricilor de stat, totul ieșea bine pe hârtie. Eu fiind un om foarte pragmatic am început să am o discuție cu ei foarte practică și rezultatul a fost clar: trebuie redusă activitatea. Am făcut o restructurare de personal, marea majoritate incluzându-i în metalurgie, pentru că acolo dezvoltam businessul și, la timpul potrivit, care au vrut să plece au plecat, și din 160 am rămas la 100.
Cred că cel mai important este să privești un om, nu numai ca și consumator. Eu cred că antreprenorii români prea mult privesc cât consumă oamenii, ce salarii au, ce le dau. Eu cred că trebuie urmărit ce poți face cu oamenii respectivi, ce poți realiza, unde îi poți așeza, să își facă salariul, și pe lângă salariul lor, să facă și pentru tine ceva. Prea mult ne uităm la ce dăm, în loc să ne gândim: «Nu contează ce dau, ci ce pot să fac cu ei împreună.» Cred că cea mai mare realizare a mea a fost că am reușit să atrag oamenii către mine, să fac echipe, să ne facem sarcini unii altora și apoi să le ducem la îndeplinire. Și eu trebuie să fiu primul care mi le duc la îndeplinire, pentru ca după mine să vină și ceilalți.
Și astăzi, la Samus Construcții am directorul general care a lucrat pentru mine de la început. Eu cred că încă mai am din cei 100 de oameni rămași, încă 60. Ei trebuie să simtă că într-adevăr sunt respectați, dar cel mai mult să simtă că sunt importanți pentru tine. Un om, dacă nu simte că are o importanță pentru tine, nici nu dă randamentul suficient și nici nu se simte confortabil. Și nu te simți nici tu confortabil în prezența lui, pentru că ai impresia că ești mai important decât el. Eu astăzi am peste 1200 de angajați și toți sunt la fel de importanți. Nu știu dacă e mai important unul decât altul, dar fiecare la locul și la nivelul pe care îl are, indiferent că e paznic sau șef.”
Dacă până atunci s-a ocupat singur de afacerile sale, la Samus Construcții, din 1997, Ioan Tecar a început să-și creeze echipe de lucru, și-a angajat director tehnic (metalurgist cu experiență în domeniu, care și astăzi îi e alături), director economic (fost director de bancă), același și din prezent, și, după ei, a creat o întreagă structură de personal, oameni pe care și i-a fidelizat și pe care îi consideră a fi cei mai potriviți pentru afacerea sa:
„Niciodată nu mi-a plăcut să schimb oamenii, cred că este cea mai mare greșeală pe care o poți face. Politicienii se schimbă de la un an la altul pentru că acolo lucrează cu banii altora, nu îi interesează. Dar ca antreprenor sau societate comercială, e important să ai oameni care stau acolo și după ce te-ai obișnuit cu ei e important să continui să lucrezi cu ei.
Eu nu știu dacă am avut oamenii cei mai buni și nici nu cred că e important asta. Dar știu un singur lucru: că cu oamenii aceștia pe care îi am, și cu care lucrez în echipă, am realizat foarte multe, ceea ce dovedește că sunt cei mai buni pentru mine.”
„13 hectare de roșii și castraveți”
Ioan Tecar și-a continuat dezvoltarea businessului și în 1999 a achiziționat o întreprindere mare din Ploiești, ce avea pe timpul lui Ceaușescu peste 1200 de angajați. Fabrica activa în domeniul metalurgiei și era cea mai mare din România, pe cabluri de tracțiune din oțel, având la momentul preluării 250 de angajați.
Omul de afaceri își dezvoltase deja businessul metalurgic și pe plan extern și un client neamț a venit cu ideea de a cumpăra împreună întreprinderea din Ploiești, „Cablu Românesc”, pentru că acesta avea nevoie de foarte multă materie primă. Ioan Tecar nu avea la dispoziție suma necesară pentru a cumpăra fabrica, toți banii săi fiind investiți în diversele afaceri, dar a intrat în licitație, bazându-se pe partenerul său din Germania. A câștigat licitația, cu cele mai bune intenții, dar presa ploieșteană i-a răstălmăcit declarațiile ulterioare, riscând să provoace o adevărată revoltă în rândul angajaților:
„Ce a fost interesant, după ce s-a terminat licitația, a venit directorul FPS-ului din Ploiești și m-a întrebat, cu presa de față: «Nu ați dat prea mult pe fabrică?» Pe mine m-a șocat puțin întrebarea și am zis: «Dom’le, nu cred, pentru că este în centrul Ploieștiului! Și dacă pui roșii și castraveți pe 13 hectare, cred că merită!»
Eu am fost întotdeauna un tip care ce am gândit, am și spus. Acesta e felul meu, foarte practic, corect. Am rămas cu fabrica de la Ploiești, nici nu știam cum să fim, bucuroși sau speriați. Am mers pe la fabrică, am trecut pe acolo, dar deja era închis. Ne-am dus la hotel și am zis, mâine dimineață mergem pe la fabrică. Dimineața, când eram la micul dejun, mă sună directorul general: «Domnu’ Tecar, nu ați auzit?!» «Ce să aud?» «E grevă la fabrică!»
Nu știam ce e aia grevă, nu s-a întâmplat niciodată, nu știam cum să reacționez. «Dar ce s-a întâmplat? De ce e grevă, domnule?», l-am întrebat. Și mi-a răspuns: «Nu ați citit în ziar? Toată presa din Prahova spune că a câștigat licitația o firmă mică din Dej și că vor să dărâme, să pună roșii și castraveți!»”
Fabrica avea un sindicat foarte puternic și, ajuns la fața locului, Ioan Tecar a fost întâmpinat de o întreprindere plină de protestatari. Omul de afaceri i-a liniștit pe muncitori, asigurându-i că fabrica nu se va demola, pentru că a cumpărat-o pentru a produce. Oamenii s-au reîntors la lucru și Ioan Tecar la Dej, unde a început discuțiile cu partenerul său german, care după două săptămâni s-a răzgândit, nemaidorind să participe la cumpărarea fabricii:
„Nu avea nicio obligație, pentru că licitația era făcută pe una din firmele mele și m-am trezit în această situație, primul parteneriat străin eșuat. Dacă știam că licitez pe banii mei niciodată nu mă duceam, dar m-am găsit într-o situație pe care trebuia s-o rezolv. M-am dus la bancă, mi-am adunat tot ce puteam aduna posibil și am avut o înțelegere foarte bună la bancă, pentru că mereu orice plan de afaceri am înaintat la bancă a fost realizat și respectat. Și astfel, banca m-a finanțat și mi-am găsit resursele necesare.”
Fabrica nu avea datorii la buget și nici datorii mari la bănci, dar nu avea de lucru. Erau 250 de oameni fără comenzi. Ioan Tecar a făcut un plan de afaceri pe care l-a prezentat sindicaliștilor, cărora li s-a adresat direct, prin primul său speech în fața a sute de oameni. Angajații au rămas impresionați de planul prezentat, dar erau neîncrezători că se va transforma în realitate. Însă Ioan Tecar era hotărât să facă tot ce era nevoie pentru redresarea fabricii:
„Eu niciodată nu am mers cu capul înainte, am judecat în prealabil și întotdeauna când am făcut și mi-am propus să fac ceva, am fost primul care m-am sacrificat 100%.”
„Oamenii pe care îi schimbă banii, nu știu ce fel de oameni sunt”
Din 1999 până în 2001, cât a deținut „Cablul Românesc”, Ioan Tecar a mărit producția de la 50 de tone, cât ieșeau din fabrică inițial, la 450 de tone pe lună, păstrând aceiași oameni și fără vreo investiție majoră. A dezvoltat o relație foarte bună cu un distribuitor din Grecia, căruia i-a vândut fabrica după doi ani de zile cu 2 400 000 de dolari, un preț dublu față de cel de achiziționare. După ce a renunțat la fabrică, angajații l-au regretat și unii dintre ei chiar l-au urmat în celelalte businessuri ale sale:
„Oamenii de acolo au plâns după mine, unii dintre ei nu au vrut să se lase de mine și inclusiv liderul de sindicat a venit cu mine. Pentru ei am deschis un depozit pe metalurgie, pe care și acum îl am în Ploiești. Eu am ținut foarte mult la oameni, pentru mine angajații în general sunt ca și o familie.
Atunci a fost prima dată când am văzut și eu ce înseamnă să ai 2 400 000 de dolari. Când am mers la bancă, m-a întrebat șefa de departament de la corporate: «Domnu’ Tecar, dar nu vă bucurați?» La care eu i-am spus că oamenii pe care îi schimbă banii, nu știu ce fel de oameni sunt. Eu trebuie să rămân același. Eu am același raport cu oamenii și astăzi, ca și acum 15-20 de ani și nu e normal să avem alt raport cu oamenii pentru că, până la urmă, dacă am construit ceva, am construit împreună și nu duci nimic cu tine; nu știu cu ce ar trebui să fii mai presus decât alții, cu care ai lucrat împreună.”
Omul de afaceri a investit întreaga sumă în businessul pe care îl avea la Dej, mărindu-și capacitatea de producție și numărul de angajați. A cumpărat în 2002-2003 și Refrabaz Dej unde, fiindcă partea de cărămidă refractară s-a dovedit nerentabilă, a reorganizat producția, fără a face restructurări de personal, începând să producă adezivi și polistiren. Din 2008, în spațiile respective a introdus și o linie modernă de producție metalurgică, o investiție de 10 milioane de euro.
Afacerile sale și-au continuat expansiunea
În 2005, la insistențele fostului director general al Combinatului de Celuloză și Hârtie din Dej, ce plecase ca și consultant la Pehart Petrești, Ioan Tecar a preluat și această fabrică, ce la momentul respectiv avea datorii foarte mari, având activitatea sistată. Tranzacția a fost de 30 de miliarde de lei, în banii de atunci. A cumpărat inițial o jumătate din fabrică, ce era cât de cât funcțională, a reînceput activitate și după un an a preluat și cea de-a doua parte.
Fabrica a funcționat pe pierdere timp de doi ani de zile, din cauza tehnologiei învechite, ce consuma cantități enorme de energie, dar, considerând că e un domeniu în care merită investit, Ioan Tecar a modernizat fabrica, prin retehnologizare crescând semnificativ producția și scăzând consumul de energie. Prin investiții succesive, omul de afaceri a reușit să transforme Pehart Petrești într-o fabrică profitabilă, devenind cel mai mare producător independent de hârtie igienico-sanitară din sud-estul Europei.
În paralel cu metalurgia a dezvoltat și partea de construcții, din aproape în aproape, printr-o stație de asfalt, una de betoane, începând să lucreze și în infrastructură:
„Toată partea asta de construcții noi am lucrat mai mult în zona noastră, nu ne-am dezvoltat foarte mult pe alte zone și nici nu intenționăm. Dimpotrivă, construcțiile vreau să le restrâng, din motive destul de clare în ceea ce privește perioada lungă de încasări și datorită gândirii care este în piață astăzi. Când mergi să îți plătească banii pe care i-ai muncit, parcă le ceri banii lor și nu niște bani munciți.
Mie mi-a plăcut întotdeauna, dacă am avut o licitație, să nu cer niciun leu în plus și să o finalizez. Deocamdată toate proiectele licitate de mine s-au finalizat sută la sută, fără niciun leu în plus. Dar e foarte adevărat că mie mi-au trebuit și banii. Până să ajungi să încasezi o factură, trebuie să treacă 3-4 luni de zile, nu înțeleg de ce. Acesta este motivul pentru care toată activitatea în construcții vreau să o restrâng. O să fiu producător de asfalt, betoane și o să păstrez un sector mic, 100 de oameni, fără să fac disponibilizări; pe ceilalți o să îi distribui în alte sectoare.”
Datorită creșterii cererii pe hârtie și scăderii businessului în non-hârtie, Ioan Tecar s-a orientat în mod firesc pe domeniul cel mai profitabil și a accesat două proiecte majore pe fonduri europene, în 2011-2012, reușind să facă o fabrică de hârtie nouă la Dej. A mai depus un proiect pentru ajutor de stat de la Ministerul de Finanțe, de 10 milioane de euro nerambursabili și 10 milioane de euro din alte surse, care a fost aprobat, iar acum e în plină fază de implementare cea de-a doua mașină de hârtie la Dej, pe care intenționează să o pună în funcțiunea spre sfârșitul anului 2015:
„Vom deveni unul dintre cei mai mari producători de hârtie din Europa de Sud-Est, cu o producție de 100 000 de tone pe an, care va fi vândută 70% la export și 30% pe piața internă. În perioada asta am luat și un partener, fondul de investiții Abris, care a venit cu un capital destul de mare în tot ce înseamnă hârtie și probabil că acest segment va avea o dezvoltare majoră în perioada următoare, inclusiv prin achiziționarea altor producători mici din România. Această capitalizare a grupului urmărește și dezvoltarea în continuare a părții metalurgice, vrem să ajungem din 2016 la aceeași producție din 2008.
Cifra de afaceri a departamentului de hârtie este în jurul a 7 milioane de euro pe lună, iar după ce vom pune în funcțiunea și cea de-a doua linie, la Dej, vom ajunge la 10 milioane pe lună. Partea de metalurgie vrem să o dezvoltăm până la o cifră de afaceri de 4 milioane de euro pe lună.”
Lucrul bine făcut în echipă
Ioan Tecar consideră că în business cel mai important e aportul benefic pe care îl aduci societății, lucrul bine făcut pe care îl lași în urma ta:
„Eu cred că trebuie să fii degajat de business, trebuie să faci un lucru bun, nu prin prisma banilor, ci să fii orientat spre a face un lucru benefic. Sigur că în spate trebuie să fie o analiză eficientă, foarte clară, ce investești să și scoți, dar nu cred că banii sunt cei mai importanți. Cel mai important pentru mine e că am încercat să fac lucrurile bine și mi-a și ieșit, a rămas ceva. Întotdeauna urmăresc în cele mai mici detalii, după ce am dat o dispoziție, să fie făcută bine și să fie făcută, deci să nu fie făcută de jumătate.
Mă întreabă mulți, dacă mai am timp. Eu lucrez prin repartizarea sarcinilor, nu se întâmplă nimic dacă eu lipsesc, toată lumea știe ce are de făcut, să plătească, să încaseze, să producă. Întotdeauna este timp pentru orice, dacă îți faci. Dacă nu îți faci, niciodată nu ai timp pentru nimic. Timpul trebuie să ți-l creezi. Nici nu sunt un om stresat. Ideea este că lucrurile trebuie rezolvate. Am făcut proiecte grele, dar indiferent ce proiect este, dacă se face în echipă și se construiește și se gândește pozitiv, se găsesc soluții. Dacă nu, nu găsești soluții niciodată.”
Toată familia Tecar lucrează împreună
Întreaga familie Tecar lucrează împreună, pe toate domeniile de activitate, și astfel, în toată această perioadă, omul de afaceri consideră că a avut un avantaj major, prin familia, care i-a fost alături:
„Am o familie frumoasă, două fete și un fecior, cea mai scumpă îmi e nepoțica! Eu cred că afacerile nu au nicio valoare dacă nu ai familia lângă tine. Nu văd nicio satisfacție să ai afaceri, dacă nu ai un confort în familie și dacă familia nu îți e alături. Și, peste toate astea, am avut o binecuvântare deosebită de la Dumnezeu, pe care sper să o păstrez în continuare.
Ne-am bucurat și de realizări și ne-am întristat de nerealizări, dar toate fac parte din viața noastră. Un om care nu știe să piardă nu va ști niciodată să câștige. Trebuie să știi cum să tratezi lucrurile și când îți merge bine, și când îți merge rău, pentru că dacă nu știi cum să le abordezi când îți e rău, nu vei ști niciodată, nici când îți merge bine.”