Lucian Dunăreanu e gay. Probabil că mulți se vor opri după afirmația asta, vor înjura scurt și vor ieși de pe pagină. Ceilalți, care vor rămâne, vor citi o poveste de viață fascinantă a unui om care nu se definește prin orientarea sexuală, ci prin reușitele pe care le-a avut în viață, în ciuda impedimentelor majore pe care orientarea sexuală i le-a creat, sau poate tocmai datorită lor.
Părinții l-au renegat la aflarea faptului că e gay, a lucrat în presă, a făcut teatru, a ajuns la un moment dat pe stradă, iar de pe stradă, în căutarea unui loc unde să doarmă, fiindcă era toamnă și frig, într-un tren, spre Cluj. Sosit aici doar cu hainele de pe el și cu buzunarele goale, e încântat de frumusețea orașului și decide să rămână. De la nimicul pe care îl avea, acum e patronul unei cafenele și a unui club, organizează un festival de film și multe alte lucruri.
Nu veți citi, așadar, doar o poveste despre un gay, fiindcă nu cred că asta îl definește, deși vă voi detalia și aspectul ăsta. Acesta e portretul unui om care și-a impus cu succes voința asupra vicisitudinilor vieții.
Eu nefiind gay, și neavând nici prieteni gay (din câte spun ei), nu înțelegeam până acum cum pot să existe și genul ăsta de oameni, cărora să nu le placă ce e mai frumos în viață – pi…zza!, ci persoanele de același gen. După două ore de interviu cu Lucian Dunăreanu, și, aș putea spune, și cu o tânără drăguță și heterosexuală, care ne-a însoțit pe toată durata interviului, la ,,La Perne”, ascultând și ea admirativ și fascinată povestea de viață ce se țesea în fața noastră, după două ore în care am cunoscut o viață de om, nu am devenit gay, dar sigur am devenit mai puțin homofob.
Am descoperit în Lucian Dunăreanu un om normal, cu probleme de viață normale, cu gânduri și idei normale, un om cu foarte mult bun-simț, o persoană amabilă și diplomată, educată și sensibilă, cu concepții despre iubire și relații similare concepțiilor unui om normal, cu singura diferență că sunt orientate spre o persoană de același sex.
Lucian Dunăreanu e un om mândru, se gândește mult până să împărtășească lucrurile dureroase din viața lui, pentru că nu vrea să fie compătimit. Și nu ar avea de ce să fie, fiindcă a trecut cu bine peste toate și acum e un om împlinit, cu prieteni și gay și heterosexuali, care îl apreciază pentru ceea ce e el ca om, și nu pentru ce face în pat. E un om al momentului, trăiește în prezent și nu are planuri de viitor, pentru că nu are timp de așa ceva. Chiar și trecutul îi pare foarte îndepărtat și nu l-a mai răscolit de mult, până la acest interviu.
Momentul dificil când, copil fiind, a realizat că e gay
S-a născut în 1977, la Ploiești, într-o familie de intelectuali, în care tatăl lucra în armată, ,,era genul de om autoritar și căruia îi plăcea să bea”. Când era mic îi plăcea să se joace cu păpușile și să organizeze prin casă spectacole de teatru. Și-a dat seama că îl atrag băieții abia la vârsta pubertății, prin clasa a șaptea, când colegii săi povesteau despre fetele de care se simțeau atrași, iar el își dădea seama că la ora de sport, în vestiar, se uita la ei, în loc să se gândească la fete:
,,Nu am conștientizat atunci despre ce este vorba, ci mult mai târziu, prin liceu, când mi-am dat seama că este o problemă cu mine. Tuturor li se întâmplă lucrul ăsta și atunci nu știi exact ce să faci, cum să faci, cui să spui. Te rogi să fie doar o fază și renegi ceea ce simți. În timpul ăsta stai și te gândești, oare tu ești singurul care este altfel decât ceilalți? oare ce e cu tine? – pentru că Dumnezeu zice că bărbatul iubește femeia și femeia bărbatul și îți dai seama că ești altfel decât toți ceilalți. Era un conflict, și nu știam ce să fac…”
,,Dacă Dumnezeu a decis să am ochii verzi, tot Dumnezeu a decis să mă atragă băieții”
Conflictul interior dintre ceea ce simțea și ceea ce fusese învățat să considere drept normalitate, s-a împăcat mult mai târziu, când s-a acceptat pe sine și, citind foarte multe cărți de religie, a ajuns la concluzia că dincolo de dogme, există iubirea universală, care nu poate fi decât în asentimentul Divinității:
,,M-am împăcat cu mine însumi, așa cum sunt, pentru că am zis că dacă Dumnezeu a decis ca eu să fiu stângaci, să am ochii verzi și să nu fiu prea înalt, tot Dumnezeu a decis să mă atragă băieții. Sunt lucruri pe care trebuie să le accepți, și indiferent de ele să mergi cu capul sus.”
Încă din clasa a XII-a lucrează în televiziune, apoi ca jurnalist de anchete și investigații
Având de mic orientări artistice, a vrut să dea la un liceu de arte plastice, considerându-se talentat la pictură, dar părinții săi nu au fost de acord și l-au pus să dea la Academia de Poliție. Până la urmă, fiindcă poliția nu îi plăcea, soluția de compromis a fost cea de a urma un liceu economic. În timpul liceului urmează cursuri de teatru la Palatul Culturii din Ploiești, iar prin clasa a XII-a un director de televiziune locală îi invită pe elevi să participe la unele cursuri de televiziune. Deși a manifestat reticență la început, la finalul cursului doar el și cu o amică, dintre toți colegii lor, au fost invitați să lucreze part-time la televiziunea respectivă.
După terminarea liceului se mută împreună cu părinții la Constanța. Intenționa să dea la facultate la Teatru la București, lucru care a determinat un adevărat șoc și circ familial, părinții refuzând să-l susțină financiar, asigurându-i finanțarea doar în cazul în care ar urma Academia de Studii Economice.
Încăpățânat, tânărul absolvent decide să dea totuși la Teatru, și fiindcă nu avea destui bani strânși încât să-și permită să plătească taxa de înscriere la București, alege să meargă cu nașul până la Timișoara și să dea admitere în acel oraș:
,,Îmi repetam repertoriul în parc și am dormit în acea noapte în gară. Dimineața buimac m-am dus la examen. Am fost pus să cânt, mi s-a spus că nu am voce și m-am întors acasă în Constanța. Pierdusem un an, așa că a trebuit să îmi găsesc de lucru. M-am dus cu tot curajul la o televiziune locală și le-am spus că am mai lucrat în televiziune și m-au angajat. Am început ca reporter de teren și-am continuat cu realizarea și prezentarea de emisiuni, în paralel.”
Așa a trecut un an, apoi a reîncercat, și a intrat de data aceasta la facultate la secția de actorie din cadrul Universității Ovidius din Constanța. S-a angajat și la Atac, pentru că se deschisese ,,Atac la persoană”, filială a ziarului central, unde Dunăreanu lucra pe investigații și anchete.
,,Îmi aduc aminte că în urma unei anchete pe care o scrisesem despre Dorel Constantin Onaca, patronul firmei Onacva a venit foarte nervos, alergând prin redacție, și a spart calculatoarele, strigând: «Unde este, să-l prind!? Pun eu mâna pe el!!» Și acum este mare consilier prezidențial la Băsescu… La o săptămână ne-am trezit în redacție cu niște cutii în care erau calculatoare noi, o donație din partea lui Dorel Constantin Onaca.”
Prima iubire gay, la 21 de ani, când un coleg de presă ,,se dă la el”
În perioada asta, la 21 de ani, Lucian Dunăreanu cunoaște și primul băiat gay, care se dă la el, în timpul unui campionat de fotbal, în timp ce lucra în televiziune:
,,Trebuia să fac un stand-up, și să povestesc despre mulțimea de lume adunată în stradă, fericită, când m-am trezit cu o mână în buzunar la spate. Am aflat ulterior cine era, fiind un tip care lucrase într-un radio. Îmi lăsase un bilet și era un număr de telefon… așa m-am roșit…! Nici nu am avut timp să-l sun, pentru că în următoarea dimineață mă și sunase la redacție să întrebe de mine. În ziua aia ne-am și dat întâlnire, m-a așteptat vreo două ore, pentru că eram pe teren, și am și rezervat împreună o cameră de hotel. Nu am făcut sex, doar ne-am sărutat și am dormit împreună. Am crezut că ăla va fi începutul unei relații de durată, dar după două zile am aflat că el avea prieten de mult timp și între timp își mai făcuse și un amant în afară de mine. Așa că nu am mai vrut să mai țin legătura, cu toate că eram foarte îndrăgostit de el.”
Al doilea iubit îl șantajează, apoi dezvăluie familiei orientările sexuale ale fiului
După ceva timp de la această primă aventură oarecum platonică, Lucian Dunăreanu mai cunoaște un tip care îi spune că e atras de el și încearcă astfel să aibă și o relație. Face de această dată și sex, după care amantul său începe să-l șantajeze cu dezvăluirea publică a orientării sale sexuale. Întâlnirea cu tipul ăsta, Dunăreanu o consideră ,,o chestie” care i-a schimbat viața, neștiind nici acum daca ar trebui să se bucure, sau nu, dar e convins ,,că orice lucru care ți se întâmplă în viață e legat de celelalte”, așa că, probabil, fără acea întâlnire nu ar fi ajuns unde e acum.
Ca jurnalist, Lucian era cunoscut la vremea respectivă în Constanța, așa că cedează o vreme la presiunile șantajistului, pentru a nu îi face publică relația și pentru a nu afla în primul rând părinții săi, însă, dat fiind salariul mic pe care îl avea, la un moment dat nu mai cotizează: ,,Nu am mai rezistat și am zis, fă ce vrei!”
După câțiva pumni și picioare, tatăl îl dă definitiv afară din casă
Așa a aflat și tatăl de orientările sexuale ale fiului și, ,,după câțiva pumni și picioare și dat cu capul de șifonier” l-a dat afară din casă, definitiv, doar cu hainele de pe el. A dormit în redacție la ziar, fără să le povestească colegilor săi despre ce era vorba și de ce nu mai poate dormi acasă. Ulterior, toată povestea s-a aflat, și Lucian a plecat la București, unde a lucrat la o nouă publicație ce se deschisese, Scandal Național, ziar de anchete și investigații: ,,Era plin de securiști în redacție, persoane mai în vârstă, acolo am învățat mult mai bine cum se fac anchete și am scris sub pseudonim, fiindcă investigam persoane importante.”
Pleacă din presă și ajunge pe stradă, fără niciun ban
Acela a fost momentul în care începe să fie scârbit de presă, dându-și seama că e folosit și că superiorii utilizau anchetele sale pentru a șantaja subiecții sau pentru a manipula politic. Deși era pasionat de jurnalism, își dă demisia de la ziar, nemaiprimind astfel nici salariul pe ultima lună lucrată, și așa rămâne în București al nimănui, în mijlocul străzii, fără să-și mai poată permite măcar chiria. Ajunge la propriu pe stradă și e ajutat doar de o prietenă și colegă de la ziar, Arghira Ravanis, ce îi aducea din mâncarea ei de acasă. Fire mândră și demnă, fiindu-i jenă de situația în care era, Lucian nu a spus nimănui că nu are unde să doarmă și a dormit astfel pe scările de bloc sau în Cișmigiu.
În lipsa unei locuințe, doarme în trenuri, și așa ajunge la Cluj
Își dă apoi seama că dacă merge cu trenul are asigurat un loc cald, unde poate dormi; nașii îi făceau proces verbal, dar nu îl dădeau jos din tren, și așa ajunge, după vreo două zile, la Cluj, unde se și stabilește:
,,Alegeam trenurile care erau de cursă lungă, ca să pot dormi noaptea, să nu ajung într-o gară undeva la 3 dimineața și să îmi fie frig. Și așa m-am trezit într-o dimineață în Cluj, am coborât, era vreo 7 dimineața și era frig… m-am plimbat cu troleul, am ajuns până în Mănăștur, întreg orașul mi se părea frumos, altfel decât în sudul țării. Am văzut și centrul, am rămas impresionat de clădiri, de oameni, care îmi păreau altfel decât cei din sud, mi se păreau mult mai îngrijiți, mai frumos îmbrăcați, vorbeau frumos, și acela a fost momentul în care am zis că vreau să rămân aici, că îmi place!”
Asta se întâmpla acum vreo 13 ani, pe când Dunăreanu avea 24. Era în Cluj, nu avea nici bani, nici mâncare, nimic, și se gândea ce e de făcut. Plimbându-se prin față pe la Central, vede câteva persoane cu clipboard-uri în mână, ce strângeau fonduri pentru copiii cu leucemie. Vorbește cu șefa lor, ce se afla la fața locului, îi explică situația sa precară, și e pe loc angajat. După o săptămână reușește să își găsească și o chirie modestă în Gheorgheni, iar până atunci stă la un tip din Cluj, cunoscut pe mIRC, fără să trebuiască să facă vreun compromis în schimbul cazării, deși și gazda sa temporară era gay.
La Cluj înființează asociația informală gay Be An Angel
Dându-și seama că poate face mai mult decât să stea cu un clipboard în mână, înființează un grup informal gay, o asociație informală, fără personalitate juridică, Be An Angel, care mai există și acum: ,,Dacă tot am trecut prin atâtea chestii, am zis să fac ceva, să nu treacă și alții prin ce am trecut eu. M-am simțit răspunzător pentru asta.”
Își face un site și un newsletter de știri, care primește deja finanțări private, și se apucă să organizeze petreceri gay, în fiecare sâmbătă, în Toxic, pe Eroilor, vizavi de clădirea de impozite și taxe a Primăriei.
Foarte mulți gay îi găsim cu precădere în mediile artistice, în mass-media și în medicină
Aplică și pentru un job la PSI România, pe un proiect de prevenire a infectării cu HIV-SIDA în România, în rândul comunității gay, și e angajat, în urma unui examen:
,,Comunitatea gay, conform studiilor internaționale, reprezintă 7-8% din populație, dar în orașele mari procentele cresc pentru că cei din comunitate încearcă să fugă din orașul lor mic, să se piardă în mulțime în orașe mai mari. Foarte mulți cu precădere îi găsim în mediile artistice, în mass-media, în medicină, dar nu o să te mire când o să afli că trainerul de la sala de fitness este gay, când electricianul care vine să îți pună o priză este gay, sau când taximetristul îți face cu ochiul.”
Organizează la Cluj de 10 ani Festivalul Internațional de Film ,,Serile filmului gay”
Din 2004 și până acum, Lucian Dunăreanu a organizat an de an festivalul de film ,,Serile filmului gay”, care a devenit între timp internațional, cu invitați, regizori și producători din toată lumea, un festival la care absolut toți lucrează pe bază de voluntariat, de la directorul festivalului, și până la simplul voluntar: ,,Nu punem preț pe intrare, care este liberă; nu e un festival pe care ne-am dori să îl transformăm într-o afacere economică.”
Anul acesta, festivalul se va desfășura de luni, 10 noiembrie, până duminică, 16, la Cinema Victoria, la ceainăria culturală La Perne și în clubul Delirio.
,,Nu este un festival adresat gay-ilor”, spune Dunăreanu, ,,e un festival care vine ca o mână întinsă clujenilor, de a ne cunoaște, e un festival la care majoritatea spectatorilor nu fac parte din comunitatea gay, e un festival cultural la care vin oameni care vor să vadă filme, iar noi, prin intermediul filmelor, vrem să reușim să-i convingem că orientarea sexuală este o simplă caracteristică a persoanei, un detaliu minor, primând de fapt caracterul și munca omului.”
E patronul clubului gay Delirio
Lucian Dunăreanu e și patronul clubului Delirio, club destinat comunității gay, ,,dar aproximativ 40% din cei care vin nu sunt gay, vin să se distreze, pentru că e un club liniștit, fără bătăi, cu muzică comercială și retro și cu oameni de bun-simț.” Fata drăguță și heterosexuală, cu ochi albaștri, de care vă spuneam la începutul portretului, confirmă imediat spusele lui Lucian: ,,Da, și eu merg în Delirio, îmi place că e liniștit și sunt oameni de treabă, acolo nu risc, de exemplu, să fiu pișcată de fund, ca în alte locuri…”
Clubul l-a deschis practic din nimic. Avea experiența organizării de petreceri gay în fiecare weekend, în locațiile altora, și astfel s-a decis să aibă propriul local. Foarte puținii bani pe care îi avea i-a investit în marfa pentru o seară și pentru toate actele necesare. De atunci au trecut 3 ani ,,și clubul merge foarte bine, nu senzațional, dar sunt mulțumit”.
Cafeneaua culturală ,,La Perne”, născută din rămășitele unui alt club gay
Lucian Dunăreanu a deschis un club gay și în Timișoara, ,,dar acolo a fost un mare show cu primarul, Robu, care până și pe Facebook s-a lăudat că a reușit să închidă clubul gay”. Scârbit de atitudinea primarului, a trebuit să aducă la Cluj toate mesele, canapelele, tot ce exista în acel club. Gândindu-se ce să facă cu toate acele lucruri, i-a venit ideea de a deschide la Cluj o ceainărie culturală, liniștită, unde să se stea pe perne, unde să se asculte muzică veche, unde să fie spectacole de teatru și seri cu muzică live.
,,Asta nu este o locație gay, este o locație pentru toată lumea, indiferent de orientarea sexuală, gay-ii sunt bineveniți să vină, dar cu toate acestea în timpul săptămânii nu prea ne trec pragul”, mărturisește Dunăreanu.
E implicat de doi ani într-o relație, dar nu se simte împăcat cu sine
Pe plan sentimental, deși este acum implicat într-o relație ce durează de doi ani, Lucian Dunăreanu nu se simte împăcat cu sine, ,,pentru că nu pot să-i ofer prietenului meu toată afecțiunea și timpul alături de mine, pe care l-ar merita. Am întâlnit foarte mulți băieți în toți anii ăștia, cunosc foarte bine comunitatea gay, fără să vreau au ajuns la mine informații despre foarte multă lume, iar între aceste informații se fac foarte multe conexiuni. În tot acest context mi-am dat seama că omul cu care sunt este altfel. Face parte din categoria puținilor oameni fideli, care să iubească constant și puternic. Din păcate, nu avem foarte mult timp pentru noi, fiind implicat în foarte multe proiecte.”
A creat locuri de muncă și are 11 angajați față de care se simte responsabil
Lucian Dunăreanu nu are planuri de viitor, fiindcă trăiește doar în prezent: ,,mă stresez în prezent, încerc să nu mă gândesc la stresul din viitor, timpul nu-ți ajunge. Am responsabilități față de 11 oameni care îmi sunt angajați, am creat locuri de muncă, oameni față de care am obligații, proiecte în care sunt angrenat și pe care trebuie să le duc la bun sfârșit.”
Realizări și regrete
Festivalul de film, de exemplu, care e la a zecea ediție, îl consideră ca pe un copil al lui, față de care, odată născut, se simte răspunzător. Organizarea îi ia vreo 6 luni de zile, iar vara, când nu sunt mulți voluntari, lucrează de dimineața până seara.
Cu atâtea realizări, are totuși și regrete: ,,Mă uit cu jind la reporterii pe care îi văd acum la Realitatea TV sau la Antena 1 și care mergeau înainte pe teren cu mine să învețe jurnalism și îmi pare rău că nu am putut continua munca în televiziune.”
Cel mai mare regret, faptul că nu a reușit să se împace cu tatăl său, aflat cu cancer, pe patul de moarte
,,Mai am și regretul că, în urmă cu doi ani, când tatăl meu a fost grav bolnav și, abia atunci, am primit un telefon, că vrea totuși să mă vadă – avea cancer – m-am dus până la Constanța, însă am fost dezamăgit că până și pe patul de spital, în loc să discutăm despre tot ce s-a întâmplat, el începuse să o certe pe mama, iar eu să trebuiască din nou să îi despart… După câteva zile a murit, iar după înmormântare, pentru că mama rămăsese singură, am adus-o la Cluj, iar acum am grijă de ea. După atâția ani, a înțeles orientarea mea sexuală și nu mai vorbim despre asta, nu i se mai pare nimic anormal.”
,,Dacă există voință, există și putință!”
Deși a primit oferte de a lucra în străinătate, Lucian e de principiul că, dacă s-a născut în România, trebuie să facă ceva pentru această țară:
,,Am rămas aici și m-am încăpățânat să lupt. Dacă toți am pleca din țara asta, atunci ce s-ar întâmpla? Dacă eu, care am ajuns în Cluj cu mâinile în buzunar și doar cu hainele de pe mine, am reușit, înseamnă că oricine poate să o facă.
Eu am un moto: când eram mic, exista la televizor, imediat după Revoluție, o reclamă la o firmă de pantofi sport, și reclama era: «Dacă vrei, poți!» Sub motoul ăsta mi-am dus viața până acum. Întotdeauna când nu am putut să fac un lucru, îmi puneam asta în cap: «Dacă vrei, poți!»