Poporule, de ce taci? Pe tine nu te doare demnitatea?
Poate ca e doar perceptia mea. Poate ca e gresita. Desi port aparate auditive de ceva ani, caci mi-am pierdut foarte mult din auz datorita stresului, am senzatia dureroasa ca linistea din jur striga. O aud. E o liniste ce ninge peste Romania si care ma streseaza.
Asteptam ca poporul sa sparga linistea asta, sa se scuture de zapada lasitatii.
Cand colo, poporul suveran se distreaza. Pe Tik Tok, milioane de romani dau like la mizeria de mai jos: a fost meci de box intre un cretin cu par vopsit si o imbecila supraponderala, Floricica Dansatoarea.
Poporul are chef de caterinca:
În fiecare dimineață, când răsare soarele peste plaiurile României, ar trebui să ne trezim cu o întrebare care să ne ardă sufletul: ce am făcut noi, fiecare dintre noi, pentru a proteja această democrație fragilă pe care am câștigat-o cu prețul vieților unor curajoși în decembrie ’89?
Câți dintre noi mai simt în piept flacăra demnității care i-a scos pe “strămoșii” noștri în stradă, care i-a făcut să înfrunte gloanțe și tancuri pentru dreptul fundamental de a trăi liberi?
Astăzi, când privim în oglinda sparta a istoriei, ce văd ochii noștri obosiți?
Văd un popor care a uitat să strige, care și-a pierdut vocea în vacarmul cotidian al supraviețuirii.
Un popor care și-a înlocuit demnitatea cu resemnarea, curajul cu acceptarea tacită, și speranța cu un fel de letargie colectivă care ne macină încet, dar sigur, macină fundamentele democrației.
Nu este vorba doar despre politică aici – este vorba despre esența noastră ca națiune, despre sufletul acestui popor care a supraviețuit secole de opresiune, care s-a ridicat mereu din cenușă precum pasărea Phoenix.
Suntem urmașii dacilor liberi și ai românilor care au luptat la Posada, la Rovine, la Călugăreni.
Stiu ca pentru unii astea nu-s argumente.
Suntem copiii celor care au făcut Unirea, celor care au luptat în două războaie mondiale pentru libertate și demnitate. Suntem nepoții celor care au înfruntat comunismul și securitatea.
Și totuși, astăzi tăcem.
De ce tăcem când vedem cum instituțiile statului, create să protejeze democrația, sunt folosite pentru a o submina?
De ce înghițim în sec când principiile constituționale sunt călcate în picioare sub pretextul „binelui public”?
De ce ne întoarcem capul când drepturile noastre fundamentale sunt erodate bucată cu bucată, precum valurile mării care ronțăie țărmul?
Democrația nu este un dat – este un proces continuu, o luptă permanentă.
Asta ne spun marii ganditori.
Si noi cum “luptam”? Tăcând?
Când s-a stins în noi această flacără a demnității?
Când am început să confundăm tăcerea cu înțelepciunea, și resemnarea cu maturitatea?
Când am ajuns să credem că „merge și așa” este o filozofie de viață acceptabilă pentru un popor care i-a dat lumii pe Brâncuși, pe Enescu, pe Eminescu? Ca pe oamenii astia nu ii putem ignora, AU EXISTAT, nu sunt povesti virtuale?!!
Trăim vremuri în care manipularea a devenit artă fină, în care adevărul este relativizat până la dispariție, în care principiile democratice sunt tratate ca simple sugestii, nu ca fundamente ale statului de drept.
Și în tot acest haos, noi tăcem.
Tăcem când justiția este transformată în instrument politic.
Tăcem când libertatea presei este sufocată sub presiunea economică sau politică.
Tăcem când drepturile noastre fundamentale sunt negociate în spatele ușilor închise.
Ce le vom spune copiilor noștri când ne vor întreba unde am fost când democrația avea nevoie de noi?
Ce le vom răspunde când vor dori să știe de ce am ales să fim spectatori pasivi la propriul nostru declin?
Cum le vom explica că am preferat confortul tăcerii în fața responsabilității de a ne apăra drepturile?
Istoria ne-a învățat că libertatea nu este niciodată oferită – ea trebuie cucerită și apoi apărată cu vigilență constantă.
Fiecare generație are datoria să lupte pentru ea, să o protejeze și să o transmită mai departe.
Nu este suficient să ne amintim de eroii trecutului – trebuie să fim pregătiți să devenim noi înșine apărători ai libertății când vremurile o cer.
Democrația română nu are nevoie de eroi morți – are nevoie de cetățeni vii, activi, implicați.
Are nevoie de voci care să se ridice împotriva nedreptății, de mințile care să gândească critic, de inimi care să bată pentru adevăr și dreptate.
Are nevoie de oameni care să înțeleagă că puterea nu rezidă în instituții, ci în voința poporului de a-și apăra drepturile.
Suntem într-un moment crucial al istoriei noastre.
Nu este vorba doar despre alegeri sau despre decizii politice – este vorba despre sufletul acestei națiuni, despre caracterul nostru ca popor. Este vorba despre ce fel de țară vom lăsa generațiilor viitoare: una în care domnește legea sau una în care domnește arbitrariul?
Una în care dreptatea este un principiu sau una în care dreptatea este o marfă de negociat?
Tăcerea noastră are un preț – și nu îl plătim doar noi, ci și copiii noștri, și copiii copiilor noștri.
Fiecare zi de tăcere din ultimele sapte ce au trecut de la Vinerea Neagra a Uciderii Democratiei este o cărămidă pusă la zidul care ne îngrădește libertatea.
Fiecare moment de indiferență este o victorie pentru cei care vor să transforme democrația într-o simplă fațadă pentru autoritate.
Ce s-a întâmplat cu spiritul acela românesc care a făcut posibilă Unirea?
Unde este curajul care a inspirat Revoluția din ‘89?
Unde este demnitatea care ne-a făcut să înfruntăm tancurile cu piepturile goale?
Nu au dispărut – sunt încă aici, în adâncul sufletului nostru, așteptând să fie trezite.
Este timpul să ne amintim că democrația nu este un spectacol la care suntem simpli spectatori – este o responsabilitate pe care o avem fiecare dintre noi.
Este timpul să înțelegem că tăcerea noastră este complicitate, că pasivitatea noastră este permisiune tacită pentru cei care vor să ne fure drepturile.
Avem instrumente democratice – haideți să le folosim.
Avem dreptul la protest pașnic – haideți să-l exercităm.
Avem libertatea de exprimare – haideți să o folosim pentru a spune adevărul.
AVEAM puterea votului – ne-au ciordit-o.
Si noi avem pliscul inchis, mestecam “spiritul Sarbatorilor”, in fapt, ne-am umplut gura cu coliva morala de la parastasul Romaniei.
Nu este suficient să ne plângem în fața televizoarelor sau să ne vărsăm frustrările pe rețelele sociale.
Trebuie să acționăm, să ne organizăm, să ne facem vocile auzite în mod constructiv și democratic.
Trebuie să arătăm că suntem un popor demn, conștient de drepturile sale și hotărât să și le apere.
România are nevoie de noi acum.
Nu de lamentările de mâine? nu de resemnare, nu de acceptare pasivă.
Hai sa fiu penibil in continuare, asa cum ar zice progresistii, si sa va amintesc cdoar versurile astea ale lui Coșbuc:
“N-avem nici vreme de-nchinat.
Căci vremea ni-e în mâni la voi;
Avem un suflet încă-n noi
Și parcă l-ați uitat!”
Este timpul să simțim din nou acest foc în vine, să ne trezim din letargia care ne-a cuprins și să ne ridicăm vocile pentru apărarea democrației.
Nu este vorba despre stânga sau dreapta politică aici. Nu este vorba despre un partid sau altul. Este vorba despre principii fundamentale care strapung politica de partid – este vorba despre dreptul nostru fundamental de a trăi într-o societate liberă și democratică.
Fiecare generație are momentul său de încercare, clipa sa de adevăr când trebuie să decidă ce fel de societate vrea să fie.
Acesta este momentul nostru de grea incercare.
Aceasta este provocarea noastră.
Ce alegem să facem în acest moment va defini nu doar prezentul nostru, ci și viitorul copiilor noștri.
Va defini nu doar ce fel de țară vom fi, ci și ce fel de popor suntem.
Va arăta dacă mai avem în noi acea demnitate care ne-a definit ca națiune de-a lungul istoriei.
Poporule român, trezește-te!
Nu lăsa ca demnitatea ta să fie călcată în picioare.
Nu permite ca drepturile tale să fie negociate în spatele ușilor închise. Nu accepta ca democrația să devină doar un cuvânt gol, lipsit de substanță.
Este timpul să ne ridicăm vocile. Este timpul să arătăm că suntem un popor viu, conștient și demn. Este timpul să demonstrăm că lecțiile istoriei nu au fost în zadar, că sacrificiile înaintașilor noștri nu au fost degeaba.
Așadar, te întreb din nou, poporule: de ce taci? Pe tine chiar nu te doare demnitatea?
sursa: strictsecret.ro.