În ultimii 30 de ani nu cred să fie o categorie profesională mai umilă și umilită precum cea a profesorilor.
Amenințați mereu cu reducerea posturilor, închiderea școlilor, îngropați la propriu în hârtii documente și rapoarte, profesorii n-au reușit niciodată să ridice pumnnul mai sus de nivelul umărului.
Au acceptat cu stoicism demn de o cauză mai bună micșorări de salarii, dotări de ev mediu în școli și nu în ultimul rând au răbdat și rabdă în continuare degetul dojenitor ațitit necontenit asupra lor, fie că acesta este ridicat de către superiori, sau de părinți și chiar de către copii. Sau de către cei ce n-au nicio treabă cu învățământul, însă, în logica vremurilor, țin să aibă păreri.
Profesorii n-au strâmbat din nas nici recent când au fost trimiși în “focul” online-ului fără a avea măcar idee ce presupune acest gen de învățare-predare și spre cinstea lor, au învățat singuri, adesea de pe tutoriale, reușind astfel să țină viu procesul de învățământ. Asta după ce ani de zile le-au fost vârâte pe gât mii de formări pe incluziune, violență, absenteism, samd, utile profesional precum gardul de sârmă în fața inundațiilor.
În tot acest timp, în bunul obicei al clasicei sale resemnări, profesorii n-au avut și nu au vreo așteptare nici de la propriile sindicate care într-o simbioză perfectă cu guvernarea oricare ar fi ea, au reușit să se prefacă mereu că luptă cu îndârjire pentru drepturile plătitorilor de cotizație, la fel cum aceasta din urmă mimează că-i bagă în seamă.
Dansul pinguinului de la finalul marelui miting din 2010 în care se protesta pentru reducerea salariilor la jumătate, este iconic pentru „voioșia” părților beligerante.
Într-un sistem politizat peste masură, claustrat în ordine, ordonanțe, decizii, programe și viziuni la fiecare schimbare de ministru, profesorul român s-a transformat comportamental fără voia sa într-un elev mediocru a cărui singură speranță ce i-a mai rămas e gândul de a nu rămane repetent nici anul acesta.
Mai nou, chiar foarte nou, profesorii au pus-o de-o petiție. Dupa ani și ani de tăcere „asurzitoare”, pare a fi ca un „semn de viață”. Un demers de altfel cat se poate de corect ținând seama de faptul că în aceasta se cere în principal respectarea legii salarizării personalului didactic. Faptul că în câteva zile s-au strâns peste 13.000 de semnături denotă faptul că există neliniște în sistem.
Dacă din cei 340.000 de angajați vor semna petiția cel putin jumătate, cred ca vom putea spune ca profesorii încep firav să prindă glas și conștiință de breaslă. Sau măcar că în sfârșit înțeleg că dincolo de asperitățile specifice breslei, soluția stă în a se uni întru scopurile ce-i apropie.
O petiție însă e cel mai comod mod de a pune presiune, atât pentru cei care o fac, cât și pentru cei cărora le e adresată.
Dacă petiția cu pricina este o etapa în decizia de a-și îndrepta într-un final coloana, ea capătă sens și semnificație. Dacă este privită însă ca un scop în sine, nu e altceva decât un dans al pinguinului updatat: un fel de Jerusalema!