Asemenea fiinte chinuite, pline de zel si infocare, nu sunt intotdeauna usor de recunoscut, desi exista “ceva” in felul lor de a se purta care ii poate trada.
Nevroticii au un aer ingrijorat, nu sunt siguri pe ei, par rigizi si prea prudenti. Pot trece de la timiditate la o extrema agresivitate, impinsi de o forta pe care nici macar ei nu reusesc s-o intelega si de care se caiesc aproape intotdeauna.
Indoiala ii angoaseaza in toate alegerile pe care trebuie sa le faca. Nu se simt siguri pe ei, nestiind niciodata nici cum sa faca, nici ce pot face sau trebuie sa faca. Multi nevrotici au chipul tensionat din cauza angoasei, expresia fetei le este incapatanata, iar buzele stranse. Sunt deprimati, ca si cand ar fi urmariti de o amenintare necunoscuta.
Nevroticii reactioneaza disproportionat la orice situatie neplacuta pe care spiritul lor o mareste si o deformeaza. Continua lor anxietate ii impiedica sa se bucure de clipele frumoase ale vietii, tulburandu-i chiar si intr-o atmosfera de liniste, de relaxare sau cand se bucura de timpul liber.
Ei sunt egogentrici, se gandesc in primul rand la ei (in timp ce unul dintre cele mai bune moduri de a gasi iesirea din labirintul gandurilor este chiar preocuparea pentru nevoile celorlalti). Sunt mereu constienti de cele mai mici gesturi pe care le fac si considera intruna ca sunt in centrul atentiei tuturor. In aceasta privinta timiditatea lor nu trebuie sa ne insele.
Nimic nu le agraveaza situatia mai mult ca ironia. Incercarea de a-i face sa se simta responsabili pentru caracterul lor este absolut inutila, pentru ca defectele lor nu depend de ei, ci sunt generate de o reala maladie psihica, si anume nevroza.
Foarte adesea nevroticul prefera sa se izoleze. Uneori, el isi manifesta agresivitatea prin scene violente, pe care le regreta imediat. Cand tipa, stie ca o face pentru nimic, pentru o prostie, dar e absolut incapabil sa se abtina. Cei din familie considera ca e o persoana foarte nervoasa, dar in acelasi timp stiu ca daca se cearta cu el nu fac decat sa inrautateasca situatia, iar daca cei apropiati cedeaza, atunci ajung si ei sa sufere de nevroze. De multe ori, toti membrii familiei unui nevrotic incep sa acuze, unul dupa altul, aceleasi simptome, ca si cand ar fi vorba de o epidemie. In aceste cazuri, ne aflam in fata a ceea ce se numeste “nevroza de grup” sau “nevroza colectiva”
Nevroticul e si un visitor care raspunde la frustari prin refugiere in reverie, in loc sa actioneze. In locul razbunarii, el isi imagineaza succesul si gloria, si, distras de aceste visuri fara folos, lasa sa-i scape printre degete adevaratele ocazii de a se revansa din punct de vedere moral si profesional. Nimeni nu stie mai bine ca el cum sa-si piarda timpul.