Adormirea Maicii Domnului reprezintă pentru credincioșii din Ardeal – și nu numai – un al doilea Paște, Paștele de vară, în preajma și în timpul căruia Fecioara Maria le alină sufletele, le vindecă suferințele, le bucură inimile, aduce minuni Dumnezeiești în viețile lumești și duhovnicești ale celor care îi cer ajutorul.
Se spune că Maica Domnului se supără doar pe oamenii care nu îi cer ajutorul, iar de Sfântă Mărie Mare nu există motiv de supărare, pentru că oamenii vin în număr mare să îi spună Maicii Domnului ceea ce au pe suflet, cu precădere la Mănăstirea Nicula, cel mai mare centru de pelerinaj din țară, spre care credincioșii se îndreaptă chiar cu o săptămână înainte de ziua de hram, în special pentru a se închina icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului.
Pentru că, de cele mai multe ori, după pelerinajul de la Nicula se rețin și se prezintă în spațiul public doar aspectele care au un caracter senzațional – ce cantități impresionante de sarmale au mâncat pelerinii și câți dintre ei au înconjurat biserica în genunchi și pe coate, i-am cerut părintelui Grigorie Benea, de la această mănăstire, să ne explice exact „cu ce se mănâncă” această sărbătoare, pentru a-i pune în lumină adevăratul aspect senzațional, cel spiritual, sufletesc, cel de dincolo de stomac, de genunchi și de coate.
Adormirea Maicii Domnului este o sărbătoare a bisericii cu care credincioșii au rezonat întotdeauna profund, acesta fiind motivul pentru care s-a dezvoltat o adevărată tradiție populară, chiar dincolo de dogma bisericească, după cum ne precizează ierom. Grigorie Benea:
„Pe 15 august, Biserica sărbătorește Adormirea Maicii Domnului, care este una dintre cele mai importante sărbători din calendarul ortodox, cea mai importantă sărbătoare închinată Maicii Domnului, adormirea fiind, pe de o parte, moartea Maicii Domnului (adormirea fiind denumirea metafizică pentru moarte), și, pe de altă parte, biserica ne învață totodată despre înălțarea ei cu trupul la Cer, care nu este prezentă ca o dogmă a bisericii, dar care este ca o tradiție păstrată din vechime. Biserica nu are în dogmele sale exact precizat ce înseamnă această înălțare la Ceruri, decât că socotim că Mântuitorul Iisus Hristos nu a lăsat trupul Maicii Sale să fie dat stricăciunii, să fie dat putreziciunii, și a înălțat-o la Cer. În afară de Mântuitor, e singurul caz cumva de înviere după morți, pentru că și Sfântul Proroc Ilie și Sfântul Enoh, se spune despre ei că s-au înălțat la Cer, însă fără să moară.
În orice caz, sunt multe sărbători închinate Maicii Domnului, în cursul anului bisericesc, însă Sfântă Mărie Mare, cum este denumită în popor, tocmai din acest motiv este numită așa, pentru că este cea mai importantă sărbătoare închinată Maicii Domnului din cursul anului bisericesc. Din cauza importanței ei, sărbătoarea este numită Paștele de vară, pentru că are tocmai aspectul acesta pascal; inclusiv postul de dinaintea sărbătorii, postul Adormirii Maicii Domnului, de două săptămâni, este foarte asemănător cu Postul Mare, care este un post aspru, fără dezlegare la pește, fără dezlegare la ulei în timpul săptămânii, iar aceeași situație este și în postul Adormirii Maicii Domnului (pe când postul Crăciunului și postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel sunt posturi mai ușoare, cu multe dezlegări și care sunt mai ușor de ținut).
La noi, la Nicula, cu precădere putem să numim această sărbătoare ca un Paște de vară, pentru că, la urma urmei, vin mai mulți credincioși chiar decât la sărbătoarea Paștelui propriu-zisă. Adormirea Maicii Domnului are o importanță cu totul deosebită pentru mănăstirea noastră, datorită Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, prezentă aici, care este punctul de atracție al credincioșilor, nucleul spiritual al mănăstirii, motivul pentru care și noi, ca și călugări, suntem adunați aici. Credincioșii vin, desigur, în tot cursul anului bisericesc, dar cu precădere în aceste zile de sărbătoare. Unii vin cu o săptămână înainte, e un întreg fenomen. Aproximativ începând de la Schimbarea la Față, în mod tradițional, Ardealul începea să freamăte, în mod istoric, de sute de ani, aici, la Nicula, la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, și, sigur, și acum, unii credincioși vin și se stabilesc aici și cu o săptămână înainte.
În vechime, pentru că nu existau posibilitățile de transport care sunt astăzi, pelerinii trebuiau să vină pe jos și atunci era o întreagă pregătire, era un întreg proces; pelerinajul și ajungerea aici la mănăstire și prezența la sfintele slujbe era doar culminarea unui proces care începea de fapt din casele lor, era o întreagă călătorie care era menită, sau e menită, ieșirii din cotidian și intrării într-un tărâm al spiritualității. Sigur, acum are caracteristicile perioadei contemporane, dar scopul pelerinajului este un drum, o călătorie care te ajută să ieși din cotidian, care te scoate din viața de zi cu zi și te transportă într-un alt spațiu, într-un spațiu sacru, într-un timp sacru, în care omul poate să își regăsească, în interiorul lui, poate să își reînnoiască energiile sufletești, duhovnicești. Drumul făcut pe jos, pe de o parte, semnifică călătoria pe care oricum cu toții o facem pe acest Pământ, pentru că, în esență, considerăm că viața noastră pământească este un drum, este un pelerinaj, nu suntem aici într-un loc statornic, stabil, suntem în trecere, în marea trecere, cum se spune, și acest pelerinaj ne ajută să ieșim din cotidian, pe de o parte, din viața de zi cu zi, să intrăm în spațiul sfințeniei, și, pe de altă parte, e vorba de o jertfă, e vorba de o jertfă fizică pe care o poate face omul – tocmai de aceea este important mersul pe jos, pelerinajul pe jos, pentru că, pentru ca să ai o satisfacție, o împlinire spirituală, este necesară anterior o jertfă pe care să o dea omul. În felul acesta poate să simtă valoarea darurilor primite, în măsura în care a făcut o jertfă înainte, și vedem asta în general: dovada iubirii întotdeauna este jertfa pe care ești dispus să o faci pentru cel iubit.”
Înconjurul bisericii în coate și în genunchi, o practică îngăduită, dar care nu se cere de la credincioși
Credința și manifestarea credinței ține de suflet și nu se practică prin posturi trupești, ci prin trăiri și atitudini sufletești. Așa că, gestul de a înconjura biserica în coate și în genunchi nu este unul necesar pentru mântuire, nu e ceva ce se cere de la credincioși, dar este un lucru îngăduit, pentru că oamenii au libertatea de a-și manifesta credința așa cum simt:
„Gestul persoanelor care înconjoară biserica în coate și în genunchi are tot o valoare de jertfă și de smerenie, este în același context al jertfei, dublată de pocăință, de părere de rău, de jertfă pentru păcate. Nu e o tradiție specifică nouă ca biserică ortodoxă, se practică aici în Ardeal mai ales datorită influențelor greco-catolice, dar sigur că, pe de altă parte, nu e ceva negativ în sine, dar nu e nici ceva ce se cere de la credincioși, câtuși de puțin! Nu e o formă de autoflagelare. Noi o îngăduim pentru că oamenii își manifestă dorința să o facă, dar nu o promovăm în sine”, explică părintele Grigorie Benea.
O inimă de mamă
Dincolo de orice dogmă bisericească, oamenii vin la Nicula pentru a se închina icoanei Maicii Domnului, pentru că simt aici o inimă de mamă, care îi ocrotește, care le ascultă și le alină durerile:
„Pe lângă toate aceste aspecte teoretice, cel mai important lucru este că oamenii vin aici la Nicula în număr atât de mare la Maica Domnului, pentru că la Maica Domnului vin, tocmai pentru că simt în ea o inimă de mamă, simt în ea o prezență caldă, iubitoare, binefăcătoare, în fața căreia pot să își verse necazurile, greutățile, durerile de zi cu zi – fiecare vine cu propria lui încărcătură. Nu sunt mulți cei care vin să mulțumească, sunt și astfel de oameni, dar cu precădere oamenii vin ca să găsească mângâiere și alinare.
Și Maica Domnului îi primește! Dacă nu i-ar primi, dacă oamenii nu ar simți această mângâiere și alinare, dacă nu ar vedea un ajutor în ceea ce cer, sigur că nu ar continua să vină, cu atâta stăruință, de ani de zile. Și ajutorul acesta se manifestă în primul rând prin liniștirea inimii, prin bucuria, prin pacea pe care o simt oamenii în fața icoanei Maicii Domnului, pur și simplu golindu-și sufletul, punându-i Maicii Domnului necazurile înainte și Maica Domnului alinând rănile.
Aceasta pe de o parte, aceasta cred că e cea mai importantă, partea sufletească de răspuns pe care o dă Maica Domnului și, pe de altă parte, sunt cazuri concrete, sigur că da, în care acest ajutor se manifestă și în mod vizibil, exterior, prin diverse minuni. De-a lungul timpului, pentru că aceasta a făcut ca icoana Maicii Domnului să fie cunoscută ca icoană făcătoare de minuni, au existat și există astfel de minuni, ca preot ești martor la ele, uneori vin într-un firesc al vieții, oamenii nici nu le fac atât de mult cunoscute, fie că e vorba de… de cele mai multe ori de femei care nu pot rămâne însărcinate, care se roagă la Maica Domnului și nasc fetițe – avem o grămadă de Marii care s-au născut în urma rugăciunilor la Maica Domnului și au fost și botezate aici, sau vindecări de diverse boli, dar consider că principalul ajutor pe care îl dă Maica Domnului este mângâierea sufletească ce îi face pe oameni de sute de ani să vină aici la Nicula, în număr atât de mare; și icoana Maicii Domnului, și pe Maica Domnului, care se manifestă prin această icoană de la Nicula, o putem considera maica Ardealului”, spune părintele Grigorie Benea.
Cel mai mare și mai vechi loc de pelerinaj din Ardeal și din țară
La Nicula se desfășoară cel mai mare pelerinaj ortodox din Ardeal, cel mai mare pelerinaj ortodox la o mănăstire din țară și la Maica Domnului:
„Motivul e că tocmai românii de aici din Ardeal, datorită vitregiei istoriei, datorită istoriei dificile pe care am trăit-o, au avut nevoie mai multă de sprijin, de suport, de mângâiere, și cred că așa se explică această tradiție atât de înrădăcinată și de puternică, de-a lungul secolelor, de pelerinaj, aici, la Nicula. Minunea Maicii Domnului a avut loc în anul 1699 și aproximativ de atunci a început pelerinajul. Sigur că de-a lungul veacurilor s-a consolidat. De atunci, de când icoana a plâns, a început locul să devină cunoscut, a devenit un centru de pelerinaj. A avut și acest loc o istorie extrem de frământată, ca de altfel întreg Ardealul, dar oamenii veneau aici ca să își ia mângâiere, sprijin, suport, ajutor.
Aici, la mănăstire, încercăm acum, de hram, să ne îngrijim de nevoile oamenilor, de nevoile pelerinilor, pe de o parte cele spirituale, cele duhovnicești, sunt slujbe foarte bogate care se fac, Taina Sfântului Maslu în repetate rânduri, cântări deosebite, care încep cu câteva zile înainte de 15 august și care culminează cu scoaterea icoanei în noaptea Adormirii Maicii Domnului, la ora 2, din biserică, cu procesiunea în jurul bisericii, iar apoi, în ziua praznicului, urmează liturghia de sărbătoare. Deci, încercăm să le asigurăm oamenilor hrana sufletească, pe de o parte, prin slujbe, cuvinte de învățătură ș.a.m.d., iar pe de altă parte prin faptul că sunt aproximativ 50 de preoți care spovedesc și împărtășesc încontinuu credincioșii. Preoții au cabine speciale și oamenii se spovedesc și se împărtășesc, după dorința lor, fără să fie o obligație în sine.
Maica Domnului este mângâietoarea întregii zone, pentru că e vorba de un fenomen a întregii Transilvanii; sunt și pricesnele acestea faimoase care se cântă aici și oamenii tocmai asta și exprimă, în toate aceste cântări populare: «Am venit, Măicuță!». Pe de o parte, vedem numele cu diminutiv, în limbaj popular, care exprimă afecțiune: «Am venit, Măicuță, să te mai vedem, să-ți spunem necazul care-l mai avem”. Este vorba despre o întrepătrundere, dogma bisericii este astfel întrepătrunsă cu afecțiunea pe care o au oamenii față de Maica Domnului, pentru că simt în ea o inimă de mamă, o căldură, o blândețe, o delicatețe, o înțelegere pe care o are chiar și față de cei care poate că nu ar merita sau care nu ar fi vrednici.
Icoana e un adevărat stâlp de sprijin spiritual. Sigur că harul Maicii Domnului este prezent pretutindeni, însă, prin icoane, mai ales prin cele făcătoare de minuni, e o concentrare mai puternică de har și cred că de aici și-au tras oamenii puterea aceasta de a rezista, datorită prezenței Maicii Domnului”, explică ierom. Grigorie Benea.
„Se spune că Maica Domnului se supără numai într-un singur caz, numai pe oamenii care nu îi cer ajutorul în nimic”
„Se spune că Maica Domnului se supără numai într-un singur caz, se supără numai pe oamenii care nu îi cer ajutorul în nimic, pe cei care nu îi cer niciun ajutor. Mai ales acum, de sărbătoarea Maicii Domnului, și, în general, în cursul anului bisericesc, avem în Cer un sprijin și o inimă de mamă, care ne poartă de grijă, care îl iubește pe fiul ei, dar ne iubește și pe noi, ca popor al fiului ei, ca și credincioși, care nu ne-a uitat, nu ne uită, și care are îndrăzneală la fiul ei, ca orice mamă.
Să îi cerem ajutorul, să ne rugăm ei, pentru că, într-adevăr, rugăciunea Maicii Domnului este extrem de puternică și asta o resimt toți cei care vin aici, cu precădere în ziua hramului. După cum fiecare, când e ziua lui de naștere, e mai generos, se bucură, vrea să se bucure și ceilalți împreună cu el, la fel și Maica Domnului, când e sărbătoarea ei, dă cu precădere har.
Sunt mai multe acatiste închinate Maicii Domnului, este acatistul Bunei Vestiri, este și acatistul Adormirii Maicii Domnului, sunt o mulțime de acatiste, dar este și Paraclisul Maicii Domnului, care este o rugăciune menită să aducă mângâiere și pe care îl citesc oamenii tocmai în momente de necaz și de întristare; și mai este rugăciunea „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te! Ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul este cu tine”, rugăciunea pe care a spus-o arhanghelul Gavril când i-a adus vestea cea bună a nașterii Mântuitorului Iisus Hristos.
În general, pur și simplu, o viață în biserică, aproape de biserică, cerând ajutorul Maicii Domnului, cred că e o soluție în vremurile dificile și tulburi și confuze în care trăim, pentru a avea un teren solid sub picioare, care, până la urmă, ne-a ținut în tot cursul istoriei, pentru că istoria a fost întotdeauna confuză și dificilă și cu greutăți; dar, ne-a ținut credința care, dacă ne-o mai păstrăm, o să ne mai țină”, conchide părintele Grigorie Benea, un slujitor al lui Dumnezeu de la Mănăstirea Nicula.