„Președintele PNL e ales de congres, PNL a avut un congres în iunie 2017 și va avea un congres în cursul acestui an. Până la acest congres eu sunt președinte, iar dacă mă decid să candidez pentru un nou mandat voi anunța acest lucru. Orice problemă trebuie discutată în forurile statutare”.
Asta spunea Ludovic Orban în urmă cu câteva zile, ca răspuns la atacurile tot mai dese și mai virulente venite din partea mai multor lideri ai PNL. În speță, Rareș Bogdan, prim vice-președintele PNL și Robert Sighiartău, secretarul general al partidului.
Îndiferent când va avea loc congresul PNL, în iunie sau câteva luni mai târziu, Ludovic Orban nu va mai fi președintele liberalilor. Și nu pentru că va pierde în fața altora ci pentru că nu va mai candida. Misiunea lui se încheie, așa cum el știa de mult.
Chiar din 2017, după ce a preluat conducerea partidului și cineva a fost nemulțumit.
La acea vreme, Partidul Național Liberal era amărât rău de tot. După ce Klaus Iohannis a câștigat alegerile prezidențiale din 2014, conducerea partidului a trecut la Vasile Blaga, apoi la Alina Gorghiu și în cele din urmă la Raluca Turcan. S-a ajuns în 2017 și Iohannis număra tic-tac-urile până la următoarele Prezidențiale, din 2019. Avea nevoie în PNL de un lider puternic, care să îl ajute să mai câștige un mandat.
Dar ce să faci când nu ai omul? Iohannis nu era deloc încântat de Ludovic Orban, nu erau deloc apropiați. Îl respecta mai mult pe fratele lui mai mare, Leonard Orban, fost ministru și comisar european. Ludovic era doar Orban, ăla mic.
Mai degrabă l-ar fi preferat pe Cristian Bușoi, cel care a candidat împotriva lui Orban și care a fost văzut mult mai des în apropierea președintelui. Cel care a candidat la congres chiar folosind sloganul lui Iohannis, “România lucrului bine făcut”. Era un politician din generația tânără, capabil probabil să producă schimbarea.
Lui Iohannis îi plac policienii tineri și asta o vom vedea cel mai bine peste 2 ani de la acest moment, când a apărut pe scenă Rareș Bogdan. „Propunerea mea pentru funcţia de prim vice-președinte este în persoana lui Rareş Bogdan. Trebuie să recunosc că este o promovare la excepţional”, spunea Ludovic Orban la acea vreme. Hahaha. Propunerea lui Iohannis, probabil.
Să revenim însă în iunie 2017. Iohannis a dat ordin pe unitate. A luat exemplul lui Traian Băsescu și a decis să ridice partidul prin imaginea lui, a Președintelui. Și oricine va conduce PNL, va juca cum vrea el. Ambii candidați, atât Ludovic Orban, cât și Cristian Bușoi și-au construit programele în jurul câștigării Alegerilor Europarlamentare, dar mai ales Prezidențiale, din 2019. Era tot ce conta. Iar cu câteva zile înainte de congres, când și-a dat seama că Orban va câștiga în fața lui Bușoi, președintele s-a resemnat. Nici măcar nu s-a dus la congres. A trimis doar un mesaj, prin intermediul unui consilier prezidenţial, în care spunea că ”PNL trebuie să redevină forța politică de dreapta care să asigure dezvoltarea și modernizarea României și care să aibă capacitatea să câștige toate alegerile care vor urma.”
Și așa începe romanța Iohannis – Orban, povestea omului de sacrificiu, a omului care își cunoștea sfârșitul. O fi reușit Ludovic să adune în jurul lui greii PNL și să ajungă lider, dar acum trebuia să îi cânte în strună Președintelui pentru că, nu-i așa?, a promis că scopul partidului va fi câștigarea unui nou mandat pentru Iohannis. „Obiectivul pe care mi-l voi fixa ca și candidat la președinția PNL va fi obiectivul de câștigare a alegerilor prezidențiale, a alegerilor locale și alegerilor parlamentare din 2020.”
Și din iunie 2017 până în primăvara lui 2019, nu prea s-au mai auzit multe despre Ludovic Orban. Mă rog, despre PNL. Până în martie, când Rareș Bogdan a anunțat că se înscrie în PNL. Chiar dacă, teoretic, era sprijinit de Ludovic Orban, a fost pus pe listele la Europarlamentare. Era soluția ideală. Rareș Bogdan știe să se facă vizibil și poate ajuta partidul să obțină un rezultat bun. Iar pe de cealaltă parte, odată ajuns la Bruxelles, ești la Bruxelles, departe. Nu în București.
Și a ajuns Bogdan la Bruxelles, dar Orban nu a obținut la alegeri atât cât trebuia. Iohannis ceruse câștigarea de câtre PNL a Europarlamentarelor cu cel puțin 30% dintre sufragii, pentru a avea o trambulină spre Prezidențialele din toamnă. Dar Orban a obținut doar 27%. PSD încă sufla în ceafă, cu 22,5%. A mai greșit o dată în ochii lui Iohannis. Președintelui i-a mai îndulcit viața rezultatul Referendumului pentru Justiție. A trecut și pragul de 30% prezență și numărul covărșitor de voturi de DA.
Dacă referendumul ar fi fost un eșec, nu era exclusă nici varianta ca Iohannis să renunțe până și la a mai candida. Era un dezastru. Cu un referendum inițiat de el și ignorat de români și cu rezultate slabe la europarlamentare, ce rost mai avea?
Dar a mers mai departe. Referendumul lui i-a dat satisfacție, rezultatul PNL, nu prea. Și au mai trecut câteva luni. Se intrase, oficial și neoficial, în campania electorala pentru Prezidențiale. PNL a convocat Consiliul Național pentru 8 august 2019, eveniment la care a fost lansată oficial candidatura lui Klaus Iohannis pentru încă un mandat. Dar vedeta nu a fost Președintele. Vedeta nu a fost nici președintele partidului, Ludovic Orban. Vedeta incontestabilă a zilei a fost Rareș Bogdan. Fostul ziarist se comporta și era văzut de mulți drept marele lider. Cei prezenți au făcut mai multe poze cu Rareș Bogdan decît cu Klaus Iohannis și Ludovic Orban la un loc. Și cred că Iohannis nu s-a supărat. Cel puțin a făcut mai multe poze decât Orban.
Și au mai trecut câteva luni și au venit și alegerile. Klaus Iohannis le-a câștigat detașat. Viorica Dăncilă le-a pierdut. La fel de detașat. La scurt timp însă, ea a pierdut și partidul și guvernul, prin moțiune de cenzură. România lui Iohannis era în criză și avea nevoie de un guvern.
Președintele ar fi preferat un guvern tehnocrat sau de uniune națională, care să poată să își treacă legile prin Parlament. Nu neapărat unul liberal, minoritar, care să nu aibă sprijin în Parlament. Dar problema era alta.
Problema se numea Ursula von der Leyen, președintele Comisiei Europene, adică prim-ministrul Europei, care cerea României ministrul care îl promise. Era extrem de importantă pentru Iohannis și pentru țară această posibilitate. România trebuia să numească un comisar european, un ministru în executivul Ursulei von der Leyen, și PSD, când încă era pe cai mari, îl nominalizase deja pe Victor Negrescu, chiar și fără acordul lui Iohannis. Și astea, ambele, l-au înfuriat pe președinte. Era nevoie de o altă nominalizare, nominalizare pe care o face un Guvern în funcție.
Și Iohannis a zis: ”what the fcuk”. Ludovic, tu ai vrut-o.
A venit, pe urmă, și o nominalizare oficială, din partea PNL. Și așa a ajuns Ludovic Orban premier. Și așa s-a ajuns ca România să primească portofoliul Transporturilor pentru Adina Vălean, propunerea pe care a făcut-o PNL Ursulei von der Leyen.
După patru luni, PSD-ul s-a jucat de-a moțiunea de cenzură și a trecut-o prin Parlament. În 5 februarie 2020, Guvernul Orban 1 a fost demis. În 6 februarie, înfuriat, Klaus Iohannis îl numește la loc pe Orban premier. Dacă tot era prin zonă…. Curtea Constituțională se supără însă și spune că e cam neconstituțională această re-numire. Așa că, în 25 februarie, Ludovic Orban își depune mandatul.
În acest moment intră pe scena mare a politicii un alt tânăr. Era deja ministru al finanțelor și se numea Florin Cîțu. În 26 februarie, Klaus Iohannis îl desemnează pe Florin Cîțu să formeze un nou cabinet. Au urmat însă niște evenimente pe care nu pot să le explic. După două săptămâni, fix în ziua în care urma să primescă votul de investitură în Parlament, Florin Cîțu își depune și el mandatul.
Aici pot fi două explicații. Fie Klaus Iohannis a decis, în ultimul moment, că e prea devreme să îl sacrifice pe Florin Cîțu (urma un an înfiorător de greu de guvernat, din toate punctele de vedere și cine ar fi fost la guvernare s-ar fi compromis total), fie Ludovic Orban și-a adunat în jurul lui oamenii grei din partid, cu ajutorul cărora a câștigat și în 2017, și a făcut presiuni asupra lui Cîțu, să renunțe. Știa că Iohannis nu ar fi avut altă soluție decât să îl numească tot pe el, Orban, premier. Florin Cîțu nu a renunțat de bună voie la funcția de premier, așa cum a spus el, motivând că președintele partidului, adică Orban, trebuie să conducă și guvernul. Este prea bun în ceea ce face și extrem de dornic de acțiune ca să reacționeze astfel. În cunosc personal, nu bine, dar suficient cât să îmi dau seama de asta.
Deci, indiferent de motivul pentru care Florin Cîțu și-a depus mandatul, președintele Klaus Iohannis sigur a fost nemulțumit de ceva. Și cum este mai puțin credibil ca Iohannis să îi fi retras sprijinul lui Cîțu în martie 2020 sau ca Cîțu chiar să fi renunțat pentru că îi era frică, varianta cea mai probabilă e că Ludovic Orban și-a dorit mult să ”se sacrifice” pe mai departe. Sau să fie sacrificat.
Și Iohannis l-a desemnat, din nou, în 13 martie, să formeze executivul Orban 3. Guvernul cu adevărat de sacrificiu, care trebuie să se lupte cu pandemia, să organizeze alegerile locale și parlamentare și să le câștige. Niciun guvern din lumea asta nu iese cu capul sus după pandemie. Este clar. Când ți se mai dă și sarcina să câștigi alegeri, în același timp în care te lupți cu covidul, este sinucidere curată.
Alegerile locale și parlamentare nu putem să spunem că le-a câștigat Ludovic Orban și PNL. E drept, nici că le-au pierdut. Liberalii au rămas la guvernare pentru că social democratii nu au mai vrut-o. Și Orban, conștient că vremea lui s-a dus, a făcut ce a făcut și și-a negociat postul de președinte al Camerei Deputaților. Pentru că asta a negociat el cu liderii partidelor din arcul guvernamental. Nu portofoliile importante din executiv. Pe care le-a cedat și pentru care acum i se dă în cap și i se cere plecarea. De la șefia PNL. Lucru pe care îl va face. La congresul din iunie sau din toamnă, la care nu se va mai înscrie în cursă. Se vor înscrie alții. Mai tineri. Și Klaus Iohannis nu se va supăra. El știe că așa va fi. El știe din 2017.