Suntem o Țară ce crede că manelistul Nicu Paleru este una și aceeași persoană cu scriitorul Octavian Paler.
Suntem o Țară ce crede că Nicolae Labiș avea un cățel pe nume Lăbuș și că doar pentru aceasta trebuie să-l ținem minte în Istorie: că a murit călcat de un tramvai (și, dacă se poate, și beat).
Campion al Elveției, Roger Federer avea deja 17 ani când câștigase tot ce se putea câștiga la categoria juniori. O întreagă Europă spunea despre el că este un talent incredibil, iar Federer câștiga totul: Masters-uri, Grand Prix-uri – avea deja 18 ani, 19 ani, 20 de ani, 21 de ani și câștiga orice, în afară de un Mare Slam.
Presa, publicul elvețian, se întrebau, ca și în cazul Simonei Halep, dacă va fi un mare campion fără un Mare Slam; dacă va câștiga veodată unul. Dacă se va stinge ca o stea căzătoare.
Crescut însă în mentalitatea cinică a poporului elvețian, lui Federer nu i-a păsat decât de jocul lui, nu i-a pasat de ce zice presa sau publicul și, până la urmă, la 22 de ani, a spart gheața.
În acest sport special, puțini înțeleg solitudinea. Este sportul în care ești mereu singur pe teren – la stânga, aer, la dreapta, aer, iar adversarul, undeva în față, abia vizibil cu ochii mijiți, putând oricând să trimită de pe linia de fund un rever împuțit sau o scurtă otrăvită.
Până și boxul este un sport mai cald, mai uman – fiindcă îl poți lua în brațe pe adversar, fiindcă îi simți mușchii și mirosul transpirației.
Chiar dacă o machidoancă, Simona Halep a crescut profund influențată de respirația unui popor cutezător, drept, viteaz și vizionar: românii. Poporul care, fără nici o noimă, își ardea grânele și otrăvea fântânile, ca și cum dobitocii de turci ar fi venit vreodată să mănânce din bucatele noastre.
Este poporul viteaz și drept care sugea mădulare fanariote și cel care-l ridică azi în slăvi pe Alexandru Ioan Cuza, despre care nu a vrut niciodată să țină minte c-a ieșit din Istorie mai jenant decât orice personaj important al României, fiind prins când i-o trăgea amantei sale și, cu cuțitul la gât și chiloții în vine, obligat să dispară.
Este poporul care crede că Simona Halep este un bun național, că are tot dreptul s-o certe când ratează o finală de Mare Slam sau când se accidentează. Că are tot dreptul să o certe că a pierdut locul I în lume.
Este și normală atitudinea aceasta… Fiindcă noi, românii, suntem un popor de locul II.
Suntem locul II în lume la infrastructură, la cercetare… locul II în lume la dezvoltarea tehnologiei, la inovație, la educație. Suntem locul II la sateliți lansați în Cosmos, locul II la sisteme ecologice de îmbunătățire a nivelului de trai.
Suntem locul II. De la coadă.
PS: Se tot chinuie să-și lase urdorile morale pe aici unii, alții care se consideră apărați de anonimatul unui IP. Se zbat degeaba, dar lasă urme pentru un frumos dosar penal. Și Metz s-a crezut apărat de milioanele și relațiile sale și a crezut că poate face excese la adăpostul lor. S-a văzut zile acestea că nu.