Pentru a avea o viziune cat mai clara si mai variata, am invitat sa dezbata conceptul Noul Cluj o serie de voci importante din comunitate, cu minti, viziuni, religii, convingeri si etnii diferite. Astazi, Florin Morosanu, directorul executiv al Asociatiei Cluj-Napoca 2021- Capitala Culturala Europeana, ne dezvaluie cum arata Noul Cluj.
Iubesc Clujul. Îmi pasă ce se întȃmplă cu acest oraş căruia îi datorez foarte multe. M-am născut aici, am învăţat aici, m-am îndrăgostit aici, îi cunosc istoria, străzile, oamenii şi… năravul.
Când iubeşti, îţi pasă, încerci să înţelegi, cauţi soluţii, deoarece sentimentul pe care îl împărtăşeşti are la bază grija, dorinţa de a proteja şi pasiunea.
În Clujul meu ideal, energiile oraşului sunt puse în mişcare de asumarea provocărilor şi împlinirea potenţialului. Cuvântul magic este/ar trebui să fie pragmatismul. O să încerc să vă explic printr-o metaforă: astăzi, dacă Clujul ar avea posibilitatea să îşi bată monedă, aceasta ar avea pe ambele feţe pajură. Pe una ar sta semeţ Matia Corvin, iar pe cealaltă – Lupa Capitolina. O monedă a cărei greutate nu o poate contesta nimeni, ce nu este dată neapărat de greutatea aurului din care este făurită, ci de simbolurile pe care le conţine şi de istoria acestor reprezentări. E frumoasă, strălucitoare uneori, grea, te mândreşti cu ea şi o arăţi de câte ori ai ocazia. Dar rolul monedei este să fie purtătoare de valoare, alta decât cea simbolică ori estetică. Dacă vreţi, valoarea e dimensiunea practică a monedei. Şi atunci, pe care parte este trecută cifra, numărul care-i echivalează valoarea? Nu ne putem hotărî. Apoi, nu cădem de acord nici care să-i fie suma simbolurilor. E greu de decis şi aceasta. Pȃnă la urmă, suntem tentaţi să fim mulţumiţi că avem ceva frumos, plin de simboluri, greu şi strălucitor.
Asumarea dimensiunii practice presupune o doză generoasă de autocunoaştere. Nu ne putem cunoaşte potenţialul dacă nu ne analizăm suficient. Nu putem răspunde provocărilor dacă nu suntem sinceri când le discutăm. „Noul Cluj” este o poveste despre potenţial, provocări şi pragmatism.
Argument pentru un Centru de Artă Contemporană
Cluj-Napoca are un potenţial deosebit în zona artelor vizuale contemporane. Arta produce bani, nu doar cheltuie. Unii spun că după petrol, armament şi IT în artă se învârt cei mai mulţi bani. Clujul deja are un renume în arta mondială, într-un fel aici s-au aliniat astrele şi am devenit interesanţi pentru iubitorii de artă. Cu avioanele lor mici şi private au venit, au văzut, au cumpărat şi au plecat. Suntem exotici şi talentaţi, inovativi si proaspeţi. Atenţie însă, curentele artistice sunt fluctuante. Ceea ce azi este interesant peste câţiva ani va fi deja istorie. Un „alt Cluj” (în acest context înseamnă un oraş necunoscut, cu potenţial) se pregăteşte să apară, iar noi vom constata că nu am exploatat suficient momentul.
Noul Cluj are nevoie de un Centru de Artă Contemporană. Potenţialul nu este dat doar de conjunctura favorabilă, de artiştii momentului care se apropie de cote de vânzări incredibile (1,3 milioane lire, cum este cazul lui Ghenie), ci şi de şcoala de pictură clujeană de la UAD şi de scena independentă prezentă aici. Ambele sunt surse de creativitate bine conectate la nivel european (şi nu numai) care pot genera noi şi noi artişti. Păcat că în acest moment ei nu au posibilitatea de a expune în Cluj-Napoca. Paradoxal, sunt ai noştri (sau cel puţin ne place să credem asta), dar nu-i mai vedem aici, ci aflăm despre succesul lor în ziarele străine.
Înfiinţarea acestui Centru de Artă trebuie văzută drept o investiţie în imaginea oraşului, pe de o parte, şi împlinirea unui potenţial, pe de altă parte. În acelaşi timp, nu trebuie neglijată dimensiunea practică. La urma urmei, arta odată ajunsă la acest nivel este deja o afacere.
Există şanse ca acest proiect să devină realitate dar nu este o certitudine. În proiecţia mea despre noul Cluj, Centrul de Artă este un „must have”.
Un nou rol pentru Cluj
De ceva vreme încoace se profilează tot mai clar o idee care din punctul meu de vedere reprezintă foarte bine un alt potenţial al oraşului: înfiinţarea unui Centru de Producţie Cinematografică. Să ne amintim că se producea film în Cluj încă din primul deceniu al secolului XX. La vremea respectivă erau puţin locuri în Europa unde existau studiouri de producţie şi cunoaşterea necesară realizării filmelor. Cred că oraşul are în AND-ul său înclinaţia spre această artă. Avem săli de cinema funcţiomale altele decât cele din mall-uri, lucru rarism în ţară, plătim bilete să mergem la film cel mai mult după capitală, iar TIFF e cel mai bun exemplu despre cum suntem dispuşi să relaţionăm cu cinematografia. Patru din cele 10 universităţi din Cluj-Napoca au secţii în care se pregătesc tineri pentru diferitele componente ale acestei arte. Este în faza de pregătire un fond cinematografic anunţat de Tudor Giurgiu în parteneriat cu municipalitatea pentru atragerea unor producţii cinematografice în Cluj-Napoca.
Impactul economic al existenţei unui Centru pentru Producţie Cinematografica nu este de neglijat. Aproape peste tot unde există acest mecanism suport, producătorii-realizatorii sunt obligaţi să cheltuie banii primiţi în oraş pentru diferite servicii : cazare, închirieri echipamente, să folosească resursele umane existente, butaforie, peisajul din jurul oraşului (care este extrem de variat în cazul nostru). În câţiva ani, datorită practicii efective, oraşul va dispune de personal calificat şi de o promovare indirectă care altfel ar fi costisitoare. Totuşi, este doar începutul şi drumul e lung. Acum se plantează seminţele care trebuie să reziste în prima fază ca să poată ieşi din pământ şi să rodească mai încolo. In noul Cluj se fac filme, producţii cinematografice reprezentative, regizori cunoscuţi şi actori îşi beau cafeaua în Piaţa Muzeului. Ni s-ar potrivi de minune această situaţie, acest „rol”.
Etnografie Intergalactică
Ce-mi lipseşte mie (şi consider că le lipseşte multora dintre clujeni) este un parc tematic, un spaţiu al posibilităţilor care sa îmbine tehnologia, ştiinţa, arta, specificul locului şi o doză serioasă de pragmatism. Nu sunt un pasionat al fenomenelor paranormale, totuşi constat că există un loc potrivit pentru a construi o poveste care să conţină ingredientele de mai sus, la doar câţiva kilometri de centrul oraşului. Pădurea Hoia-Baciu este cadrul perfect pentru a dezvolta parcul într-o manieră minim invazivă care să nu devină Disneyul Clujului, ci întȃlnirea dintre etnografie, tehnologie şi artă într-un cadu natural.
În noul Cluj, tinerii care dau iama în Grădina Botanică aduşi de profesorii lor din toată Transilvania vor mai avea un loc de vizitat. Clujenii îşi vor putea duce copii în Parcul care are ca temă Etnografia Intergalactică şi le vor putea explica, arătându-le instalaţiile, care-i treaba cu ştiinta, cum e cu etnografia şi, de ce nu?, cum a ajuns pădurea Hoia-Baciu în atenţia întregii lumi. Aş remarca faptul că situaţia aceasta comportă şi o doză de autoironie: dacă potrivit studiului Eurostat suntem oraşul european cu cea mai mare deschidere către străini, atunci unde este mai nimerit acest parc intergalactic dacă nu la noi, în Cluj.
O nevoie a oraşului o reprezintă creşterea turismului, iar un asemenea loc ar atrage turişti din toată România şi ar fi un bun argument pentru un străin aflat în vizită în Cluj-Napoca să îşi prelungească şederea. La media oficială de două zile/turist petrecute în oraş, încă o zi înseamnă o creştere cu o treime.
Capitala Culturală a Europei
Proiectele ambiţioase se nasc relativ uşor, implementarea e cea care ne dă bătai de cap. După ce omenirea a ajuns pe Lună, următorul obiectiv a fost Marte. De atunci au trecut 55 de ani şi probabil vor mai dura (cel puţin) 20 pȃnă se va şi ajunge efectiv acolo.
Dorinţa oraşului de a fi Capitala Culturală a Europei în anul 2021 se va decide peste un an şi jumătate. Cluj-Napoca este printre puţinele oraşe aspirante la acest titlu care ar putea să implementeze cu succes un asemenea proiect (competiţia fiind exclusiv una internă, bătălia este între cele 9 oraşe româneşti care şi-au exprimat intenţia de a candida). Dacă ar fi vorba doar despre potenţial, nu ar trebui să avem emoţii. Dar nu este vorba doar despre atât. Trebuie să demonstrăm că avem nevoie de acest titlu mai mult decât oricare alt oraş, apoi trebuie să demonstrăm că merităm să câştigăm şi, nu în ultimul rând, trebuie să fim capabili să implementăm ceea ce ne asumăm.
Dacă ar fi să mă uit în urmă, acum patru ani, când am început acest demers, părea ceva simplu de realizat. Am fost superficial în analiza făcută atunci. Apelez din nou la o metaforă pentru a explica: la început, ideea candidaturii şi posibilitatea câştigării competiţiei era o călătorie cu un velier frumos, pe o mare liniştită, lină, pe o vreme minunată. Ne urcăm pe vas, ne stabilim direcţia şi începem să navigăm. Pe măsură ce a trecut timpul, am realizat că velierul e de fapt un petrolier uriaş care are parte şi de ape tulburi şi de vânt potrivnic şi de un echipaj mult mai decȃt am anticipat. Cumva, reuşim să dirijăm marele vas, depăşim şi zonele cu ape tulburi, mai iese şi soarele pe marea noastă. Ne apropiem de port, portul numit Cluj-Napoca. Cȃnd să acostăm, realizăm că e atât de mare vasul încȃt nu avem cum să-l tragem în portul nostru. Transformăm oraşul într-un uriaş şantier şi avem speranţa că o vom scoate la capăt. Mai avem totuşi ceva esenţial de făcut: trebuie să reuşim să-l tragem în port. Se anunţă oraşul că în port a ajuns un vas mare şi teoretic pentru fiecare este ceva în calele gigantului. Cetăţenii vin în număr mare şi bucuria este maximă, vom putea să-l aducem în portul nostru dacă ne unim forţele. O frânghie lungă se aruncă peste bord. Este nevoie de implicarea fiecăruia pentru a trage vasul. Şi aici se opreste povestea mea, deoarece, din numărul mare de cetăţeni, câţiva au apucat frânghia, iar ceilalţi îi încurajează asemenea unei galerii să îndeplinească munca herculeană. Aşadar, deznodământul este astăzi nedecis.
Noul Cluj este în 2021 Capitala Culturală a Europei, iar pe atunci fiecare a înţeles care este rolul său în această poveste. Partea si mai bună este ca aceasta calatorie nu se opreste atunci.
Comunitate şi comunităţi
Suntem un oraş cu multe comunităţi, însă suntem un oraş fără o comunitate. Un joc de cuvinte simplu care ascunde o realitate despre care vorbesc deja de câţiva ani formatori de opinie sau specialişti din diferite domenii.
Suntem clujeni născuţi aici, cu rădăcini care se înfig adânc în istoria locului, suntem clujeni veniţi în anii 70-80 pentru a împlini măreţul vis comunist – oraşul industrial, suntem clujeni veniţi la studii şi care am rămas aici, suntem clujeni români, suntem clujeni maghiari, suntem clujeni universitari, it-isti, muncitori, clujeni ortodocşi, catolici, reformaţi, protestanţi…
Ce ne uneşte? Toleranţa, buna înţelegere, trăirea fiecăruia în comunitatea sa şi faptul că împărţim acelaşi teritoriu. Am înţeles toleranţa în felul nostru ardelenesc, acceptăm că suntem diferiţi, cu propriile obiceiuri, tradiţii, valori, cu propria istorie sau credinţă, decişi să ne suportăm unii pe alţii. Oare nu e prea puţin? Toleranţa e un bun început pentru a construi pe ceea ce ne leagă, dar este, în acelaşi timp, o stare neutră, neimplicată. Este un drum parcurs pe jumătate.
Noul Cluj este un oraş în care am depăşit starea tolerantă şi am început să colaborăm. Altfel spus, ne-am asumat să mergem pȃnă la capătul drumului.
Dacă ne uitam în trecut nu găsim prea multe momente în care să fi colaborat, indiferent de comunităţile din care provenim. E momentul să începem un team building la nivelul întregului oraş, bazat tocmai pe avantajul nostru major, mediul universitar.
Team building
În ultimii douăzeci de ani, pentru sute de mii de oameni, Clujul a fost casa de împrumut. Au venit să înveţe în şcolile sau universităţile Clujului, s-au format profesional, au iubit, au muncit aici pentru prima dată, au trăit experienţe noi şi mai apoi au plecat. Pentru toţi aceştia, Clujul a fost “casa” primitoare şi ei mereu se uită recunoscători spre oraşul care i-a adoptat. Este suficient să observăm această relaţie reflectată în diferitele comunităţi din online. I Love Cluj este un exemplu. Din păcate, nimeni nu i-a mai invitat vreodată înapoi.
În noul Cluj absolvenţii şcolilor şi ai universităţilor sunt invitaţi să se întoarcă „acasă” în fiecare an pentru un weekend, la sfârşitul lui septembrie. Oraşul este gazda lor, universităţile şi şcolile îşi reiau cursurile simbolic, profesorii se aşează la catedră şi după curs merg cu toţii să îşi caute amintirile prin oraş. Locurile care au dispărut le reinventăm din nou simbolic doar pentru acel weekend şi în felul acesta le perpetuăm existenţa.
Marile universităţi ale lumii şi oraşele care le găzduiesc acordă o atenţie deosebită relaţiei cu absolvenţii lor, iar aceştia sunt mândri de apartenenţa la oraşul universitar, la şcoala pe care au absolvit-o, locuitorii oraşului îşi caută foştii colegi şi îi invită să stea la ei, fiind gazdele perfecte.
Trecerea de la toleranţă la colaborare nu se poate realiza decât prin asumarea unor provocări majore în care nu mai contează cărui univers aparţinem şi suntem animaţi de sentimentul nobil al ospitalităţii căruia noi, clujenii, îi cădem “pradă” destul de uşor.
Cine ar avea de câştigat? Evident, universităţile Clujului, cele care trebuie să îşi construiască o legătură constantă cu foştii absolvenţi, mulţi dintre ei ajunşi cercetători renumiţi, manageri de succes în companiile lor sau în companii multinaţionale, lideri veritabili. Ar câştiga studenţii care vor putea avea modele veritabile de la care să înveţe dimensiunea practică a cursurilor universitare. Cȃştigă şi oraşul. Să ne imaginam concentrarea întȃlnirilor de 10 ani de la absolvirea şcolii sau a facultăţii într-un singur moment din an, la final de septembrie. Ce nebunie frumoasă.
Spaţiul nostru public cel de toate zilele
O provocare la fel de puternică precum este construirea unor punţi de legătură între comunităţile Clujului o constituie regândirea atitudinii faţă de spaţiul public. Această nouă atitudine vizează atât locuitorii oraşului, cât şi instituţiile.
Cum curge Someşul…
Nu reuşim, din păcate, să fim consecvenţi în a duce la final unele idei bune pe care le avem. Lipsa de pragmatism este cel puţin enervantă la noi. Someşul, de pildă, apare ciclic în atenţia publică ca fiind o necesitate. Mă refer la regȃndirea relaţiei cu un curs de apă care este prea puţin exploatat. De 15-20 de ani facem analize şi studii despre cum curge apa pe Someş. Am descoperit că el curge mereu la fel, de la vest la est şi cam atât. Orice oraş care are un asemenea dar îl foloseşte la maxim. Îl exploatează din toate unghiurile. Nu mă refer la propunerea de a-l face navigabil, este mult prea costisitor şi cu impact relativ scăzut. Mă refer la întoarcerea cu faţa spre Someş şi la imaginarea folosirii sale ca o scenă a oraşului. Locul unde mergem să ne destindem, să ne încărcăm de emoţii, să-i urmărim curgerea. Locul unde ne plimbăm, pescuim, vizionăm o expoziţie, o piesă de teatru, un film.
Anul acesta a început bine, la nivel de intenţii chiar se doreşte organizarea unui concurs pentru tema de proiectare. În noul Cluj nu vom mai discuta despre ce putem face cu Someşul, acesta nu ne mai încurcă cum se pare că a făcut-o în ultimii 20 de ani, ci ne rezervăm bilete la spectacole de teatru în aer liber pe scena plutitoare de lângă Teatrul Maghiar.
Tabla de şah
O altă provocare care ne dă bătai de cap şi pe care o abordăm ca un joc de şah, mutând câte-o piesă şi apoi lungi perioade de analiză, este Cetăţuia. Aici, spre deosebire de Someş unde problemele sunt mai degrabă structurale datorită numărului mare de instituţii implicate, şansele ca într-un viitor rezonabil să existe o schimbare în raport cu folosinţa acelui spaţiu sunt greu de anticipat. În noul Cluj, proprietarii şi administraţia înţeleg esenţa celei mai pragmatice tehnici de negociere în care ambele părţi câştigă pierzȃnd fiecare puţin. Rolul Cetăţuii nu este doar acela de a urca cele 160 de trepte în speranţa că mai ardem nişte calorii sau de a privi turlele bisericilor din oraş, ci este locul în care mergem la cel mai generos amfiteatru în aer liber, locul în care simbolic reconstruim o parte din istoria Clujului.
Şi dacă aceste două provocări, Someşul şi Cetăţuia, sunt prea mari, atunci măcar să ne asumăm că nu e momentul pentru ele azi şi să ne regândim priorităţile pornind de la mici proiecte. A ne asuma lucruri măreţe nu este tot timpul cea mai fericită strategie.
Putem foarte bine să ne propunem să deschidem curţile interioare din zona centrală, o specificitate a oraşului cetate. Zeci de curţi generoase pot fi amenajate în înţelegere cu proprietarii (universităţi, biserici) în aşa fel încȃt să apară locuri necunoscute, intime, numai bune să stai în ele pe o bancă, să citeşti o carte.
La final
Este evident că atât potenţialul oraşului cât şi provocările care ne stau în faţă sunt mult mai numeroase. Am decis să fac această selecţie mânat şi de dorinţa de a privi din alte unghiuri oraşul nostru, într-o abordare care să completeze ceea ce este acum în atenţia publică ca subiect de dezbatere.
Implementarea oricărei activităţi nu poate fi realizată de către o singură instituţie, persoană sau grup de persoane. Interrelaţionările sunt multiple, nevoile sunt divergente, prioritizările diferă, iar acestora li se mai adaugă şi orgoliile (care de multe ori sunt cauza blocajelor într-un sistem precum este oraşul nostru). Reuşita este a tuturor, eşecul este mereu personal, de aceea invoc cu îndârjire nevoia de pragmatism în abordarea problemelor identificate şi în implementarea proiectelor propuse.
Notă: Proiectele aduse în discuţie mai sus nu imi aparţin, sunt ale unor oameni mai întelepţi decât mine. Ele au reieşit în urma multor întalniri cu reprezentanţi ai sectorului cultural, civic, arhitecţi,sociologi, artişti, etc sau sunt teme recurente care apar în dezbaterea publică de ceva vreme. Nu îmi asum paternitatea lor, departe de mine această intenţie. Imi asum sa le susţin deoarece consider că fiecare poate aduce un plus oraşului nostru. Sunt proiecte suport ( alături de multe altele ) care netezesc drumul spre anul 2021 când Clujul poate fi Capitala Culturala a României.
Florin Moroşanu,
directorul executiv al Asociatiei Cluj-Napoca 2021- Capitala Culturala Europeana