Herman Jozsef (74 de ani) și Eniko Nagy (43 de ani, diagnosticată cu handicap mintal) trăiesc de aproape 2 ani într-o casă de portar de 2 mp, în zona Tăietura Turcului, lângă linia de cale ferată. Nu au căldură, apă, curent. În încăperea cât o celulă de închisoare dorm iarna peste un morman de haine vechi, încălzindu-se doar unul pe celălalt – fără căldura trupului chinuit de lângă, fiecare ar fi înghețat singur în zilele geroase. Cei doi nefericiți mai au și un câine, cu care își împart mâncarea și viața câinoasă. Câinele și oamenii locuiesc pe strada Tudor Vladimirescu, din Clujul de 5 stele, în aceleași condiții – aceeași cușcă, mâncare, același frig ce mușcă din carne și din suflet.
Herman Jozsef povestește că a fost șofer de tir, a avut o nevastă, 3 copii și un apartament pe care l-a vândut și l-a împărțit cu familia, după ce soția a decis să plece din țară și s-au despărțit. Lui Jozsef i-au rămas puțini bani, care s-au terminat repede, după ce a mers și la tratament cu Eniko, cu care își împarte în prezent nefericirea.
Cuplul a trăit inițial acasă la soacra care, din spusele bătrânului, avea probleme cu alcoolul. Doi ani au locuit de fapt în curtea soacrei, într-un cort, atât vara, cât și iarna. Într-un final, cei doi s-au mutat pe strada Tudor Vladimirescu, în încăperea de portar în care supraviețuiesc acum.
Medicul veterinar le aduce mâncare pentru câine. Se încălzesc doar cât să nu înghețe, la un foc improvizat în curte, din lemnele pe care le adună de la depozitul de cherestea de alături. Mai primesc mâncare, iar pensia cumulată de 1000 de lei le ajunge de la o lună la alta, pentru că nu au utilități, deci nici cheltuieli. Oamenii trăiesc, efectiv, ca-n pădure, la o distanță față de Centru de doar 20 de minute de mers pe jos.
Copiii nu îi ajută, rude care să îi scoată din sărăcia lucie nu au, iar o Primărie aplecată spre problemele reale ale oamenilor, nici atât! Clujenii s-au mobilizat în ultima vreme pe rețelele de socializare, iar prin mediatizarea cazului lor, o șansă la o locuire decentă începe să se întrevadă. O doamnă din Ungaria le-a oferit cazare într-o casă moștenită în zona Chinteniului. Bătrânul speră să se mute în 2 săptămâni și să scape, măcar iarna aceasta, de condițiile medievale de viață, de până acum.
O cafea încălzită la butelie le aduce celor doi amărâți o sclipire de bucurie în ochi. E unica pe care o au, singura căldură.
În timp ce vă beți cafeaua în casele sau în birourile voastre încălzite, cu apă curentă la chiuvetă, cu curent electric, cu mâncare în frigider, cu dușul proaspăt făcut astăzi, cu hainele curate și spălate, priviți și povestea celor doi nefericiți, cu recunoștință pentru toate lucrurile simple și „banale” pe care le aveți, care pentru alții reprezintă un lux intangibil, o avere la care cu greu pot spera:
Dacă povestea lui Joszef și a lui Eniko v-a atins sufletește, îi puteți găsi pe strada Tudor Vladimirescu, pe partea stângă, înaintea liniei de cale ferată, cum mergeți dinspre Calea Baciului înspre Tăietura Turcului. Îi puteți vedea pe cei doi din stradă, chiar lângă depozitul de cherestea. Au nevoie de haine călduroase, de o masă caldă și sigur vor zâmbi dacă le veți dărui o cafea. O avere pentru ei, care nu au în acest moment nimic material. Se au reciproc. Doi oameni și un câine, într-o lume câinească, înghețată de ger și de neșansă. O poveste de dinainte de Crăciun și de toate zilele.