Dacă familia Bodnariu le-a aplicat copiilor „mici corecții fizice” din categoria „Eu te-am făcut, eu te omor”, semnați petiția „România-Norvegia împreună pentru copiii Bodnariu?
Eu nu votez petiția pentru salvarea copiilor Bodnariu până nu mă lămuresc dacă aceștia și-au supus sau nu copiii la abuzuri fizice!
Nu îmi este foarte clar ce înseamnă „mici corecții fizice” pentru părinții celor 5 copii ce se află în custodia autorităților norvegiene.
Ce știu foarte sigur, inclusiv pe propria piele, este faptul c ăromânii, în marea lor majoritate, își bat copiii, iar unii o fac sistematic și sălbatic.
Statisticile în această privință sunt necruțătoare și în directă legătură cu prietenia multiseculară dintre urmașii Mioriței și zeul Bachus.
România s-a emoționat puternic și stă din nou cu fundul turtit în fața televizorului dându-și cu părerea la „o sămânță și un mic” despre cazul Bodnariu, în absența binefăcătoarei oglinzi.
Mi-e tare teamă că prea mulți creștini de toate denominațiunile din România ce s-au solidarizat cu demersul firesc al familiei Bodnariu de a-și recupera copiii sunt și ei foarte acomodați cu subcultura medievală a copilului care trebuie bătut preventiv și pupat mai mult noaptea în somn.
Circulă zburdalnic în mentalul colectiv românesc și sunt transmise din generație în generație vorbe de duh de genul: „unde dă mama crește”, „bătaia te face om” sau cântecul de leagăn „eu te-am făcut, eu te omor”.
Reacționăm diferit, selectiv, ipocrit la ideea de violență chiar și atunci când evidențele nu pot fi negate.
Mă declar nedumerit.
Să ne amintim de pildă „cazul Chiorean”.
Nu pot înțelege de ce nu au ieșit în stradă creștinii, în număr la fel de mare, să își exprime direct și clar dezaprobarea față de abuzurile cumplite la care au fost supuși copiii de clasa a I-a aflați în grija învățătoarei Monica Chiorean de la Colegiul „Sigismund Toduță”, la fel cum au făcut-o în ploaie și frig pentru familia Bodnariu, acum câteva zile?
Vă amintiți povestea? Dacă nu, o puteți reciti AICI. Nu poate fi uitat faptul că în primă instanță majoritatea profesorilor din această unitate de învățământ au fost alături de „călău”, nu de victime – dovada, AICI.
Am ascultat o înregistrare nedifuzată în spațiul public care dovedește fără putință de tăgadă COMPLICITATEA cadrelor didactice din școală cu această învățătoare, aleasă de colegi, șef de disciplină, adică UN MODEL pentru tinerele cadre didactice.
Este esențial să ne reîmprospătăm memoria cu evidența că MAJORITATEA părinților copiilor abuzați emoțional de învățătoarea „teroristă” i-a luat apărarea acesteia, punând „la colț” familia Gherman (aici) care a avut omenia și bunul simț să dezvăluie opiniei publice modul în care acest cadru didactic mutila sufletul unor copii nevinovați.
Urmăriți cu atenție înregistrarea video din această știre.
În ciuda faptului că Monica Chiorean și-a recunoscut vinovăția și a fost condamnată pentru faptele ei, s-a întors la catedră și deformează în continuare caracterul copiilor noștri, FĂRĂ SĂ EXISTE NICIUN FEL DE REACȚIE DIN PARTEA COMUNITĂȚII NOASTRE.
Nu am văzut nicio pancartă inscripționată cu sloganuri de genul: „ STOP ABUZULUI, AFARĂ CU CHIOREAN DIN ÎNVĂȚĂMÂNT” și nu a intonat nimeni în Piața Unirii niciun imn religios care să scoată duhurile necurate din inima dascălilor din Cluj ce urlă la copii ca niște descreierați.
Zilele acestea se face apologia cuvântului BĂTAIE? Se pun întrebări bune și prea multe tâmpite:
Pot fi crescuți copiii fără bătaie? Este bătaia un mijloc de educație eficient, un rău necesar în condiții extreme? Ceva indispensabil în educația copilului?
Se vorbește apăsat despre frecvență, intensitate și, mai ales, despre natura instrumentului de tortură.
O seamă de creștini decretează solomonic că „pălmuța la fund” poate fi considerată terapie curată, alții, foarte evlavioși, deschid avantajos, cu duioșie, Sfânta Scriptură la Proverbe 23;13 unde înțeleptul prezintă nuiaua ca pe un fel de acadea existențială în drumul spre Marea de Cristal.
Românii sunt inventivi când este vorba despre torturarea propriilor odoare. Își bat copiii cu furtunul de la mașina de spălat, cu lingura de lemn, cu furtunul cu care extrag benzina din Dacia 1300, iar, cel mai des, bărbații adevărați, tații puternici, masculii alfa, scot cureaua de la panataloni și „încing atmosfera” de răsună tot blocul fără ca cineva să sesizeze Poliția.
Violența naște violență.
De frică cel mai probabil să nu producă mai multă suferință familiei Bodnariu, jurnaliștii care l-au intervievat pe Marius Bodnariu nu l-au întrebat direct și apăsat dacă nu cumva și-a mai disciplinat copiii, pe care sigur îi iubește, cu ACELEAȘI „MICI CORECȚII FIZICE” CU CARE A FOST ȘI EL BINECUVÂNTAT ÎN COPILĂRIE.
Este foarte posibil ca parte din „conflictul ideologic” cu școala, la care făceau trimitere părinții Bodnariu să se refere tocmai la aceste mijloace de disciplinare, parte din cultura noastră creștină mai „cazonă”.
Din păcate, o parte din literatura „creștină” din mediul religios pe care îl frecventează părinții copiilor răpiți de „Bavernet” este de multe ori foarte cretină în materie de educație a copilului.
Am găsit cel puțin patru titluri de cărți cu tematică de creștere și educație a copilului, cu largă audiență în mediul creștin autohton, în al căror conținut se regăsesc îndemnuri, „creative” la disciplinare a copilului prin bătaie încă din perioada prunciei !!!!!
Dacă citiți pasaje din aceste cărți veti vedea limpede faptul că, nu numai că se încurajează folosirea violenței fizice în educația odraslelor, ci se explică, când, cu ce, în ce situații și cu ce intensitate trebuie bătut copilul…
Cărțile soților Pearl traduse în limba română: „ Cum să ne creștem copii”, „Nicio bucurie mai mare”, „Despre educația copilului” (editura Lampadarul de Aur) sau cartea lui James Dabson – „Copilul îndărătnic” – sunt bune exemple in acest sens.
Mi-e frică, de-a dreptul, că acești părinți nefericiți au citit și aplicat în disciplinarea copiilor metode coercitive „marca” Michael și Debie Pearl ce debitează pe site-ul lor nogreaterjoy.org următoarele enormități ca răspuns la o întrebare de genul : „Ce credeți despre lovirea cu nuiaiua a un copil sub 12 luni”:
„Nu am folosit niciodata nuiaua ca sa pedepsim un copil mai mic de 12 luni. Ar trebui sa citesti No Greater Joy – Volumele 1 si 2. Am discutat in aceste doua carti acest subiect de mai multe ori. Pentru copiii mici, in mod special pe parcursul primului an, nuiaua este folosita foarte usor ca o unealta de antrenament. Folosesti ceva mic si usor ca sa captezi atentia copilului si sa-ti fortifici autoritatea. Una sau doua atingeri pe picioarele sau mainile goale vor determina un copil sa se opreasca si sa tina cont de comenzile tale. O coarda de 30 cm merge de minune ca o nuia de inceput. Iti va incapea in poseta sau in buzunar.
Mai tarziu, un tub de instalatie de apa este o unealta buna de plesnit. O poti lua de la Wal-Mart sau de la orice alt magazin de unelte. Cere o teava de plastic, de ¼ inch. Vin in diferite marimi si mai multe culori; deci poti avea o nuia dupa gustul tau. Se vand pentru mai putin de $1.00. Un bebelus are nevoie sa fie dresat toata ziua, zi de zi. Ar trebui sa fie un dresaj vesel, directionat, nu un dresaj de corectie. Daca un copil de 10 luni se joaca cu pamantul dintr-un ghiveci de flori, o simpla lovitura peste mana, acompaniata de comanda “Nu”, spusa cu o voce vesela, dar autoritara, ar trebui sa fie suficienta.
Cand bebelusul de 6 luni ii apuca parul surorii lui, cat timp inca are mana in parul ei, loveste-i mana sau bratul si spune “nu, asta o doare pe sora ta”. Daca a dat drumul deja la par, atunci pune-i mana inapoi in parul ei, ca sa ii faci legatura in minte cu actiunea de dinainte, si apoi loveste-i mana si spune-i comanda. Daca ti-ai gasit bebelusul incercand sa bage ceva intr-un recipient electric, tine-i mana pe obiect si langa recipient in timp ce-i dai cateva lovituri pe dosul mainii care a gresit, si asta in timp ce il dojenesti “nu, nu atinge, nu, nu atinge”. De aceasta data, va avea nevoie sa planga si sa fie suparat.
Daca bebelusul de 10 luni isi expune o toana pentru ca vrea sa fie luat sus, atunci trebuie sa-ti intaresti autoritatea cu cateva lovituri usturatoare. Nu il pedepsesti; il faci sa asocieze comportamentul lui negativ cu consecinte negative. Niciodata sa nu recompensezi comportamentul gresit cu indiferenta. Spune-i bebelusului “nu” si da-i o lovitura. Daca raspunsul tau e nou, poate va fi ofensat si va striga mai tare. Dar continua-ti activitatile normale ca si cum nu ai fi afectat. Asteapta un minut, apoi spune-i copilului sa se opreasca din plans. Daca nu se opreste, loveste-l din nou pe picioarele goale. Nu trebuie sa il dezbraci, sa il intorci si sa faci mare circ din treaba asta. Loveste-l doar oriunde este expusa pielea lui. Continua sa te comporti ca si cum nu-i observi toanele. Asteapta doua minute si repeta. Continua pana cand bebelusul realizeaza ca lucrurile devin mai rele, nu mai bune. Majoritatea bebelusilor vor continua de 3-4 ori si apoi vor aluneca intr-o pozitie in sezut si vor suspina. Cand acest lucru se intampla, este un semnal de predare, asa ca, da-i 2 minute sa isi recupereze controlul si apoi napusteste-te asupra lui ca si cum toana lui nu s-ar fi intamplat si da-i o imbratisare mare, dar nu-l tine in maniera pe care a cerut-o. Acum iesi din zona, pentru a-l scoate pe el din asocierea cu evenimentul petrecut.
Nu lovi niciodata un copil mic cu mana ta. Tu esti prea mare si bebelusul e prea mic. Suprafata pielii este locul cu localizarea celor mai multi nervi si unde este cel mai usor sa cauzezi durere fara alte stricaciuni asupra copilului. Greutatea mainii tale provoaca putina usturatură pe piele, dar poate cauza vanatai sau stricaciuni interne serioase. Bebelusii au nevoie de dresaj, dar nu au nevoie sa fie pedepsiti. Niciodata sa nu reactionezi la nervi sau la frustrare. Daca iti pierzi cumpatul, recapata-ti controlul inainte sa incerci sa disciplinezi un copil.
(mai multe „detalii” – AICI)
Citiți și acest fragment dintr-o predică a unui producător de literatură creștină, James Dobson, foarte apreciat în mediul neoprotestant:
„Bataile usoare pot incepe in jurul vârstei de 15-18 luni (…) Aplicarea bataii trebuie facuta cu un obiect neutru: un bat sau o curea, dar niciodata cu mana. Intotdeauna am crezut ca mana parintelui trebuie considerata ca un semn al dragostei si nu instrument punitiv. Mai mult, daca copilul este des palmuit cand nu se asteapta sa fie lovit, va tremura ori de cate ori parintele va ridica mana sa se frece pe obraz. Si apoi, bineinteles, o palma peste fata poate afecta anatomia ei, deplasand nasul sau daunand urechii sau maxilarului.
Daca bataia este aplicata cu un bat, la locul potrivit pentru acest scop, atunci copilul nu se va mai teme de pedepse neasteptate pentru cauze minore. (Aceasta regula are si exceptii referitoare la lovirea usoara peste deget sau a palmii atunci cand copilul este mereu tentat sa puna mana pe ceva fierbinte.)…
Trebuie oare ca bataia sa provoace durere? Da, altfel nu va avea nici o influenta. O mangaiere prin trei randuri de haine, nu transmite nici un mesaj. Totusi putina durere are consecinte benefice, durabile pentru copil. Cu certitudine nu este necesara “biciuirea” lui. Doua sau trei lovituri usoare aplicate acolo unde trebuie, reusesc sa
transmita mesajul, “Trebuie sa ma asculti!” In sfarsit, este necesara aplicarea pedepsei imediat dupa savarsirea greselii, daca nu, atunci ea nu se mai aplica deloc. Memoria unui copil mic nu este suficient dezvoltata pentru a retine o fapta gresita pe care a savarsit-o cu zece minute in urma…”.
– fragment din cartea Creșterea Copiilor, a lui James Dobson (AICI)
Vă înțeleg, unii care vă faceți cruce de obicei v-ați făcut una lungă deja citind monstruozitățile, iar cei care nu vă faceți semnul crucii, ați spus apăsat, „Doamne ferește, ce imbecili!”
Dar dacă soții Bodnariu au crezut că așa este porunca Domnului și au ales să-și educe din când în când copiii cu aceste metode, aplicând sfatul din aceste cărți sau pasaje din Biblie interpretate ad-literam, atunci devine foarte clar că dispariția copiilor de lângă ei are directă legătură cu asemenea abuzuri fizice care nu sunt tolerate în Norvegia.
Să nu uităm că părinții Bodnariu au fost denunțați Oficiului pentru Protecția Copilului din Norvegia chiar de către fiica mai mare a acestora, care are numai 10 ani!
Nu știm dacă acest copil a fabulat sau nu, copiii au imaginație bogată și mai inventează lucruri, cert este că fetița a reclamat învățătoarei faptul că ea și frații ei sunt bătuți sistematic de părinți. Ulterior, învățătoarea i-a reclamat directoarei școlii, directoarea a primit confirmarea în urma unor interviuri cu aceștia că ar fi abuzați fizic și poliția l-a arestat pe Marius Bodnariu.
Paralel cu tatăl copilului, poliția a intervievat-o separat și pe soția acestuia, Rut, și, din data de 16 noiembrie 2015, le-au interzis să-și mai vadă fetițele mai mari și nu li s-a permis conform mărturiei tatălui din interviul acordat aseară lui Rareș Bogdan, la Realitatea TV, nici măcar să își sune copiii, chiar dacă ieri a fost ziua fetiței lor mai mare.
Nu am o concluzie la această poveste, cazul este departe de a fi elucidat.
Sentimentul meu profund este că avem de-a face cu o serie de evenimente nefericite, succedate în cascadă, în care toată lumea a exagerat.
Părinții Bodnariu au exagerat disciplinându-și copiii cu mijloace foarte ușor tolerate în spațiul nostru mioritic și Oficiul pentru Protecția Copilului din Norvegia a comis un abuz smulgând atât de brutal copiii din sânul familiei Bodnariu, răspândindu-i pe o rază de mai bine de 300 de kilometri de domiciliu.
Pe bună dreptate, opinia publică este indignată de acțiunea în forță a instituțiilor de protecție a copilului norvegiene care pare că au acționat cel puțin disproporționat în raport cu faptele.
Sper din toată inima că vorbim despre un abuz gros din partea norvegienilor și nu de fapte abuzive de gravitate extremă, ce nu sunt cunoscute opiniei publice, comise de soții Bodnariu ce au determinat măsurile extrem de dure aplicate împotriva acestor părinți.
Norvegia nu este Bangladesh, sunt convins că abuzurile se pot corecta prin acțiuni bine susținute și de autoritățile române, datoare să protejeze drepturile părinților și a copiilor familiei Bodnariu.
Din păcate, sunt, până la această oră, prea multe lucruri pe care le presupunem sau nu le știm despre acest caz.
Însă nu există un popor mai priceput ca al nostru în a comenta lucrurile pe care nu le cunoaștem decât pe jumătate.
Problema cu legislația statului norvegian în materie de protecție a copilului este, după analiza mea, mult mai complicat de rezolvat. Acolo nu merge ca la noi, iese lumea în stradă, îl sunăm pe prim-ministru, el îl sună pe șeful de la Bavernet și acesta se execută, dându-le drumul la copii. Acolo legile se respectă, în general, ca regulă, nu ca la noi ca exceptie.
Asta am simțit și în glasul stins a lui Marius Bodnariu din emisiunea de-aseară a lui Rareș Bogdan, părintele zdrobit de durere și regrete PĂREA CONVINS CĂ ÎȘI VA PIERDE COPIII DEFINITIV.
Dacă Oficiul pentru Protecția Copilului a comis un abuz, așa cum reclamă vocea majorității opiniei publice, atunci, românii ar trebui să iasă în stradă ÎNTR-UN NUMĂR MULT MAI MARE DECÂT DUPĂ TRAGEDIA DE LA COLECTIV.
În acest moment însă, rațional vorbind, nu avem date oficiale cu perspectiva statului norvegian asupra cazului Bodnariu, ci doar perspectiva părinților și aceasta în mod vădit și de înțeles subiectivă și reținută în contextul unui proces dintre cele două părți ce se află în faza preliminară.
La final, un ultim mesaj pentru părinții Bodnariu:
Oameni buni, dacă v-ați bătut copiii, dacă mai apucați să-i vedeți și sper din toată inima să se întâmple asta, trebuie să le cereți iertare pentru că i-ați lovit și să vă rugați în genunchi de norvegieni să vă dea înapoi copiii.
Dacă vă pocăiți și vă cereți iertare, pun și eu umărul la petiția lui Mihai Gâdea și rugăm statul norvegian să i se facă milă de niște bieți păcătoși care și-au dat seama, într-un mod atât de dureros, că bătaia nu este ruptă din Rai.
Vă roagă un păcătos mai mare ca voi, tată de fată, care ar face orice, dacă ar fi în locul vostru, să-și recupereze copilul iubit.