Valachia e locul cu muzica, petrecere si voie buna de la poalele cimitirului din Manastur. E un local rustic cu personal amabil, cu lautari, cuptor de lut, platouri bogate si farfurii atarnate de pereti. Aici se promoveaza traditia, aici oamenii se intorc la acea atmosfera a satului traditional romanesc. Nici nu conteaza tacerea care se intinde peste cimitirul din apropiere sau ca, pe strada Govora, la o casa distanta de local e un magazin de coroane funerare. Lautarii canta, lumea se distreaza si, pentru un timp, tot ceea ce e in afara Valachiei, pare sa nu mai conteze.
De-ar sti cucu’ sa vorbeasca/ Cine nu l-ar fi intrebat/ Care-mbatraneste primul/ ‘Al bogat sau ‘al sarac, se aude inca din curtea restaurantului Valachia. La intrare poti sa alegi ,,odaia” care ti-e pe plac: fumatori sau nefumatori. In stanga si in dreapta ospatari imbracati in costume populare se plimba cu platouri bogate pe maini. Doua manechine imbracate la fel sunt asezate in dreptul usii. E vineri si e seara de lautari. La fiecare sfarsit de saptamana, vin artisti care care bucura sufletele clientilor si ii indeamna la dans.
La inceput lumea e timida. Unii beau cate o bere, altii cer o carafa de vin, un platou romanesc, cu branzeturi sau platoul casei.
La multi ani, Laura!, se aude dupa un timp de la etajul de jos, inspre care un ospatar se grabeste cu tortul. Prietenii aplauda, lautarii canta in continuare. Intr-o atmosfera usor nuptiala, lumea se prinde in hora, purtata de o nostalgie vesela la auzul versurilor ,,ma asteapta puiul meu acasa” sau ,,cu ce m-am ales in viata”.
La cativa metri distanta de locul de veci din Manastur, Valachia vine in contrastul linistii de pe deal, livrand o vesnica stare de bine. La mese oamenii rad, isi fac poze, inchina paharele.
Pe o masa, carafele stau goale, asezate in linie.
“Sa nu cumva sa le luati! Sa vedem cat am baut”, spune unul dintre cei patru barbati de la masa.
“Si mai aduceti una. Ca-i vineri si n-am ora de mers acasa”, spune altul si rad toti.
“Sa te auda nevasta-ta acum”, mai zice unul si rad iar.
Hamuri de cai si tablouri cu poze vechi stau agatate de pereti. Fetele de mese au model specific romanesc, iar in meniuri, de la o pagina la alta, e scrisa cate-o vorba din intelepciunea romaneasca. Cei de abia ajunsi, dau curiosi fiecare pagina si citesc proverbele. Unele sunt aprobate cu un ,,asa-i!” hotarat, iar altele starnesc rasul.
„Cel satul nu il crede pe cel flamand”
„Da-ne Doamne sanatate ca belele curg”, scrie in meniu.
Atmosfera e destinsa oamenii se simt bine. Unii rad zgomotos, altii susotesc. Muzica ii pune in miscare. In timp ce cativa dau din palme, altii dau din cap in stanga si in dreapta sau isi misca picioarele pe sub mese dupa ritm. La ora 23 e ultima comanda, aproape tot atunci e si ultima hora.
,,S-alta data, s-alta data, o s-o facem si mai si mai lata”, canta toti la un loc.
Apoi muzica se opreste pana joia si vinerea urmatoare, cand vin iar lautarii. Dar lumea nu pleaca inca. Unii mai au vin in pahare, altii mai cauta printre resturile ramase pe platouri.
E bine in Valachia. Ce e afara nu mai conteaza. Carafele vin pline si pleaca goale, oamenii vin mai timizi si pleaca veseli, “aici viata se bea si moartea se uita”, dupa unul din versurile poetului Ioan Es. Pop.