de Marius HUC, producător de televiziune, unul dintre cei mai speciali jurnaliști din România
Marcu, Dragoș Coman, Toma, Ion și Sofronie – ar părea o banală insiruire de nume românești. În spatele acestor nume sunt artiști extraordinari. Sunt cei care au pictat bisericile mânăstirilor din Bucovina. Dintre ei, meșterul Toma a pictat chiar două dintre aceste capodopere, Moldovița și Humor. Picturile sunt recunoscute pentru importanța lor istorică și culturală. Ceea ce nu se știe sau nu i se dă importanță, este modul în care artiștii și-au pregătit terenul de lucru. Genialitatea pictorilor moldoveni de aici pornește, deoarece pictura pe zid, în frescă, presupune pregătirea cu atenție a tencuielii, pictarea într-un anumit moment al uscării acesteia și folosirea unor vopseluri cu calități exceptionale, fabricate în urma unor îndelungi cercetări. Atenție, vorbim despre începutul anilor 1500, când calculatoarele nu existau, când fizica nu ajunsese la performanțele de acum, când chimia nu însemna încă decât căutarea aurului în orice substanță.
Veți spune că existau genii în acele timpuri și gândul vă va duce imediat la Leonardo da Vinci. Într-un fel, și despre da Vinci este vorba. Acum câțiva ani, unul dintre cei mai mari specialiști români în domeniul construcțiilor, Nicolae Noica, constata un fapt uimitor. Deși au fost realizate în aceeași perioadă, picturile de pe bisericile bucovinene se prezintă cu mult mai bine decât Cina cea de taină realizată de Leonardo da Vinci, folosind aceeași tehnică, pe zid, în frescă. Și mai uimitor este că în timp ce picturile făcute la Voroneț, Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore sau Suceava au suportat sute de ani clima aspră din Bucovina, pictura lui da Vinci se află în interior. Și totuși, lucrările de pe zidurile bisericilor moldovenești au suportat mai bine trecerea timpurilor. Este dovada supremă că tehnica pictorilor moldoveni era superioară tehnicii genialului Leonardo da Vinci.
Pictura de la Voroneț, recunoscută în toata lumea pentru albastrul său, este numită Capela Sixtină a Estului. Specialiștii constată deschiderea și cultura desăvârșită ale meșterilor români, care i-au pus pe pereții Voronețului pe marii filozofi ai antichității, considerindu-i, prin ideile lor, drept precursori ai creștinismului. Mai mult, Judecata de apoi de la Voroneț contine o scenă extraordinară, nemaiîntalnită: Sfinții Petru – deosebit de important pentru catolici și Pavel – la fel de important pentru ortodocși, deschid ușa raiului ținîndu-se de mână. Interpretarea dată de către eruditele maicuțe de la Voroneț este aceea că astfel este exprimată părerea de rău a moldovenilor pentru marea schismă a creștinătății. Există și un mesaj profund adresat românilor, peste veacuri: personajele pozitive de pe peretii Voronețului sunt îmbrăcate românește sau fac lucruri specifice românilor – Eva toarce lâna, Adam ară cu un plug de lemn tras de boi, îngerii cântă din buciume, iar în rai sunt ștergare moldovenești.
Cele ce le-am scris până acum nu le-am aflat din cărțile de istorie – eu am o mare problemă cu manualele de istorie… Nu le-am aflat nici de la vreun seminar făcut din bani publici, nici dintr-o lucrare a vreunui ONG. Le-am aflat acum mulți ani chiar la Voroneț, de la măicuțele de acolo. Încercam acum 23 de ani să strâng bani pentru lucrările de consolidare a picturilor exterioare de pe bisericile mânăstirilor din Bucovina, folosind ceea ce cred că fac cel mai bine. Realizam un film documentar împreună cu bunul meu prieten Cristi Tamaș. Plecasem în Bucovina având un singur atu: o hârtie ce conținea binecuvântarea Patriarhului Teoctist pentru realizarea filmului. Ne-am lovit de respingerea măicuțelor de la Moldovița, Sucevița, Humor și Voroneț. Ne-au privit cu neîncredere. Doi puști cu o camera și un microfon spuneau că pot să facă ceea ce statul român nu făcea sau nu dorea să facă – să strângă bani pentru salvarea minunatelor fresce.
Dar am reușit! După aproape 30 de ani de televiziune, acel film, despre necesitatea strângerii de fonduri pentru salvarea picturilor mânăstirilor bucovinene este, pentru mine, în top trei realizări. Am reușit! Am convins pe toată lumea că trebuie să ne sprijine să facem acel film. Nu doar pentru a strange bani ci pentru ca publicul să afle informații noi, să viziteze Bucovina, să se bucure de ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Ultimele zile de filmare le-am dedicat Voronețului. Acolo am avut senzația că nu vom filma, că nu avem nicio șansă. Maica stareță a fost aspră cu noi, aproape că nici nu s-a uitat la hârtia de la Patriarhie. Ne-a descusut, ne-a întins capcane, ne-a certat și ne-a iertat, apoi în final ne-a dat voie să filmăm. Și ne-a explicat cum nu a făcut-o nimeni, prin ce a trecut minunata bisericuță timp pe sute de ani. Ce a însemnat desființarea mânăstirii Voroneț timp de 200 de ani sub ocupație austriacă, ce au însemnat 50 de ani de comunism. În 1999 biserica de la Voroneț era încă acoperită cu tablă. Un tovarăș “specialist” a decis că așa e bine – să înlocuiască șița cu tabla. De fiecare dată când ploua, acizii care se formau distrugeau încet dar sigur, atât pictura interioară cât și pictura exterioară. Era prima urgență a Voronețului. Timp de 10 ani, în democrație, statul român nu găsise 20 de mii de dolari să înlocuiască tabla care distrugea o capodoperă universală. Am fost tare mândru că banii pe care i-am strâns în urma difuzării filmului au contribuit la schimbarea acelui acoperiș.
De atunci, de peste 20 de ani, am o legătură de un tip aparte cu obștea de la Voroneț. Aș spune că este o legătură supranaturală. La o jumătate de oră de la nașterea copilului meu, am primit un telefon. “La ce maternitate sunteți? Vin să vă văd!” Da, maicile de la Voroneț erau la București, eu nu anunțasem pe nimeni că a venit sorocul… Am primit de-a lungul timpului multe astfel de dovezi ale legăturii cel puțin speciale pe care le am cu Voronețul.
Zilele trecute, Măicuța Irina Pântescu, prima stareță a Mânăstirii Voroneț, a trecut la cele veșnice. Am fost un martor tăcut al zbaterii obștei pentru salvarea Măicuței, pentru alinarea durerilor din ultimele luni. Nu am putut să fac nimic, nu am spus nimic, aflam doar cu durere cum zilnic, Măicuța Irina pleacă dintre noi, puțin câte puțin. Ultima imagine cu Dânsa, care îmi stăruie în minte, este de acasă de la mine, anul trecut. La plecare, i-am sărutat mâna și m-a mângâiat pe frunte. Nu voi uita niciodată!
Dragii mei, a plecat un om deosebit. Eu îi datorez multe, fiecare român în parte îi datorează salvarea picturii de la Voroneț. Nu sunt cuvinte mari acestea, ci un adevăr: Măicuța Irina a păzit cu prețul vieții moștenirea Măriei Sale Ștefan și a lui Daniil Sihastrul. Zilele trecute a murit un mare român!