Revenindu-mi în minte o frază rostită de marele filosof german Friedrich Nietzsche, „Ce nu ne omoară, ne întărește”, spusă cu mult timp înainte să apară cohorta actuală de pseudo-filosofi facebook, m-am întrebat: Dacă nu murim de Covid, vom deveni oare mai puternici, mai buni, mai iubitori, mai altruiști, mai toleranți, mai puțin hateri?
Întrebarea cred că este una mai degrabă retorică, dacă ne gândim la revărsarea de ură, lături, aberații, din recenta epocă a conviețuirii cu noul coronavirus.
Am văzut în această perioadă, pe marea scenă a țării și a nemărginitului internet dar și pe micul ecran plasmatic, în afară de „vedete” precum Vulpița și Viorel, și foarte mulți proști cu aere savante care negau existența noului coronavirus, deși moartea era la doi pași de ei și puteau chiar să-i audă în ceafă vâjâitul sinistru al coasei.
Am văzut și politruci analfabeți, cu facultăți sau doctorate făcute prin copy-paste, cărora li se văd de la o poștă tresele de neosecuriști grețoși, și care au vrut să câștige puncte electorale din dramele unor oameni.
Am mai văzut și o mulțime de semeni care aveau mare nevoie de ajutor în această perioadă și mult prea puțini care chiar au dat o mână de ajutor fără să aștepte vreo recompensă.
Au existat și „minuni”, români de care sunt mândru, de la copii și profesori dedicați care au performat în condiții vitrege, de la medici care au lucrat până la epuizare ca să salveze vieți, până la cei care au dus o pungă de cumpărături la ușa unui senior flamând, în starea de urgență.
Modul cum am reacționat însă ca națiune la această pandemie îmi întărește convingerea că avem nevoie de un restart moral mai mult ca oricând. Trebuie să avem tăria să le recunoaștem, și să renunțăm la complicitățile, frustrările, ipocriziile și fricile noastre, cu care am venit din comunism și care ne mai bântuie și după 30 de ani. Să nu ne fie rușine să ne ridicăm pălăria, sau să ne plecăm puțin capul în fața valorii autentice, oricare ar fi ea, să iubim dreptatea și să avem curajul să le spunem mișeilor că sunt mișei, fără să ne gândim la consecințe.
Dacă vrem ca fiii și fiicele noastre să aibă un viitor, să nu mai așteptăm ca alții, statul, guvernul, președintele, partidele, politicienii, să ne dea. Și să ieșim din paradigma blestemată a cozii comuniste în care omul se așeza temător și aștepta un răspuns izbăvitor la întrebarea ”Ce se dă?”
Pentru că nu se mai dă nimic. Deja trăim de mult în epoca lui „se ia”. S-au luat active și resurse, s-au prădat bugete. Se iau visurile copiiilor. Se iau și se duc în lumea largă cei dragi de lângă noi în căutarea unei bucăți de pâine mai bune.
Și pe lângă faptul că nu se mai dă nimic, dacă nu ne trezim naibii odată, riscăm să ni se ia totul: libertatea, umanitatea, viața.