„Victor sau copiii la putere”, piesa de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, în regia lui Silviu Purcărete, se proclamă a fi o tragedie, dar e de fapt o comedie a tragismului ființei umane, e un spectacol care se joacă la un nivel de densitate scenică atât de profund, încât muzica simfonică ce susține coloana sonoră a trăirilor personajelor zgârie parcă spațiul dintre acestea, un spațiu fals, pentru că întreaga reprezentație se articulează la un nivel subliminal al conștiinței, în care personajele nu sunt altceva decât reflecțiile onirice, psihanalizate, ale unui suprapersonaj suprarealist, care e actul artistic în sine, act ce cuprinde în sine totul.
Victor, copilul de 9 ani, instanța principală a piesei, e de fapt un om matur, poate de 90 de ani, poate de 100, nici el nu mai știe, e o conștiință ruptă de realitate, în care se derulează o dramă a existenței, ce duce în final la moartea sa și a celorlalte personaje. Așa-zișii adulți, ființe tarate de o sexualitate morbidă, apar încă din primul act, la ridicarea cortinei, în ipostaza unor hârjoneli erotice adulterine, iar Victor preia doar freudian de la tatăl său donjuanismul care va însemna pe parcursul spectacolului călărirea tuturor celorlalte personaje, care acționează ca simple manechine în visul chinuit al „copilului”.
Scena e construită simetric, o sală adâncă, cu două perechi de uși, luminată de două candelabre ținute în mâinile scheletice a două fantome, iar deasupra, cerul, cu nori de furtună, care la un moment dat se luminează, sincron cu epifania personajelor care înțeleg nimicnicia vieții și deșertăciunea tuturor forțărilor lor sexuale, în fața măreției universului. Universul uman e format tot simetric, din doi copii, băiat și fată, și două perechi de părinți dezaxați, alături de alte personaje care frizează nebunia, care vin doar să accentueze, să sublinieze nevrotic atmosfera bolnavă a vieții, a visului lui Victor, a cărui putere psihică onirică sfidează granițele posibilului și îi teleghidează pe toți ceilalți, după bunul său plac, încorsetat la rându-i de demențele dobândite de la adulți.
Părinții își bat copiii până la sânge, copiii imită orgasmele sexuale ale părinților, realitatea este suspendată și singura realitate palpabilă devine cea a psihicului arbitrar, a subconștientului, care refulează pe scenă întreaga mizerie acumulată într-o viață de om. Refuzat de soția sa, tatăl lui Victor se pune noaptea pe treabă și taie picioarele patului cu drujba și cu toporul, soția ultragiată încearcă să îl asasineze cu același topor, personajele se droghează cu opiu și, în al doilea act, trăiesc hipnotic (lucru sugerat și de o spirală ce se învârte în spatele lor), trăiesc doar de dragul de a trăi, mereu cu tentația morții, ce închide la final „tragedia” (comedia).
„Victor sau copiii la putere” e o piesă subliminală, fără un mesaj subliminal, e un mimesis al unor procese psihice desfășurate în fața spectatorului frust și absurd, dar de un absurd care face sens, pentru că e absurdul realității umane, de dincolo de măști, de dincolo de cenzura rațiunii.
Copiii reprezintă copilul din fiecare om matur, copilul încorsetat de traumele copilăriei, din care fiecare scapă așa cum poate, din care scapă cine poate. De aici și catharsisul piesei pentru cine se pierde în jocul dramatic, iar Purcărete știe să te absoarbă în universul său teatral, nu doar prin imaginile vizuale, ci și prin muzica ce te poartă pe valurile spațiului oniric, prin replicile cu accente de operă, prin simfonia ce răsună organic, parcă din toți rărunchii personajelor obsedate sexual sau pur și simplu obsedate, posedate de trăiri dincolo de sentimente sau de emoții. Pentru că sentimentele și emoțiile în această piesă sunt reci, sunt recuzită, butaforie, sunt doar o fațadă pentru monstruozitatea unor porniri animalice, de altfel umane și „firești”.
„Victor sau copiii la putere” e o piesă la care spectatorii râd sau în care se cufundă taumaturgic, e o grație teatrală, e acel tip de artă care se ridică deasupra vieții, care te înalță deasupra realității, prin scufundarea adâncă în acea realitate autentică ce macină subconștientul și naște viața și moartea din noi.
„Victor sau copiii la putere” e, pentru mine, un motiv suficient să afirm, cu mâna pe inimă, că maghiarii chiar știu să joace teatru, e un motiv solid să îmi ajungă foarte aproape de inimă Teatrul Maghiar de Stat Cluj, un spațiu matur, unde teatrul e cu adevărat la putere!
Foto: István Biró, Teatrul Maghiar de Stat Cluj