Ideea mi-a dat-o un paznic modern, unul dintre cei pe salopeta cărora scrie în cuvinte englezești că firma respectivă ne păzește de cei răi. Zice omul: „Noi, în anii 60, cînd eram copii, aveam pe strada noastră Olimpiadă! Părinții stăteau pe marginea drumului și ne încurajau, iar noi fugeam ba 100 de metri, ba 800, ba un fel de maraton, care cît putea. Și după aia puneam un fileu și jucam volei, porți și jucam fotbal, și tot așa de vineri pînă duminică. Iar duminică seara, acolo, înspre gară, unde locuiam, un bătrîn evreu ne lua fiecăruia cîte 25 de bani și ne punea un film cu Stan și Bran sau cu Chaplin. În curte la el era ca la cinematograf, cu bănci, cu un cearceaf mare, alb, pe care se proiecta filmul. Cred că eram peste 50 de oameni acolo, părinți și copii…”
Știau să trăiască în Cluj oamenii ăștia, nu vi se pare? Chiar dacă locuiau la periferie, se pare că îi unea ceva, că își împărtășeau parte din bucuriile simple ale vieții de zi cu zi… Iar pretextul de a participa la Olimpiada Cartierului mi se pare de decupat și de pus în ramă, o frumusețe de idee care aducea oamenii împreună. Iar seara culturală din curtea evreului, duminica, o poezie…
Un altul, un frizer, îmi spune, într-o zi: “În anii 60, fiecare breaslă avea un fel de zi a ei. Măcelarii, de exemplu, se întîlneau duminica la Fetițele Vieneze. Mergeau acolo împreună cu familiile, imediat după slujbă. Se comandau fripturi și vin de Aiud, un vin foarte bun, la carafă. După ce serveau masa, femeile și copiii se retrăgeau, dar bărbații mai stăteau o oră-două, nu mai mult, la un pahar de coniac, o cafea și o țigară. Acolo își povesteau ei afacerile lor de măcelari, mai stabilieau probabil și prețurile, se simțeau bine împreună…”
O doamnă de peste 75 de ani, fostă barmaniță la Restaurantul Opera, mi-a spus, mai demult: “Îmi amintesc ce actori aveam la Cluj, cu Aurel Giurumia, Gheorghe Nuțescu, Alexandru Munte și alții…Cu toții îmi erau clienți. Îmi aduc aminte că pînă și Jean Marais mi-a fost client, a venit într-un an să filmeze cu Florin Piersic… Mergeam și noi la teatru, primeam bilete de la acești mari actori… Și-acum, nu te supăra, am văzut că un Bal al Operei a fost prezentat de Monica Columbeanu… Oare e bine ce se întîmplă?“
Mă opresc cu exemplele, pentru că sînt sigur că ați prins ideea: nu prea conta cărei clase sociale aparțineai. Erai, mai presus de toate, clujean. Și asta însemna că știi să te respecți și să îi respecți pe cei din jurul tău.
Acum, vorba doamnei barmanițe: dacă inventăm un Bal al Operei prezentat de alde Monica Columbeanu și acolo, în sală, se află, din greșeală, mulți dintre cei care n-au fost în viața lor la un spectacol de operă, e foarte complicat să înțelegem cu ce se mănîncă actul cultural veritabil pentru că nu-l mai putem deosebi de cel îndoielnic.
Mai faceți un exercițiu, cei care mai frecventați spectacolele de teatru, operă sau concertele filarmonicii: priviți împrejur și numărați notabilitățile orașului, oricare vor fi fiind acestea (universitari, directori de mari companii, medici celebri, politicieni). Știu, vă ajung degetele de la o singură mînă.
Și-atunci, cum e cu viața culturală? Cine s-o înțeleagă, cine s-o sprijine?
Dar să spunem că partea aceasta, culturală, nu e foarte importantă și s-o lăsăm în pace să se descurce cum o putea, că doar nu o să avem pretenția că ne-ar putea uni cultura…
Pe noi cred că ne unesc alte cele, cuvintele fără conținut, balivernele. Scriem pe facebook că iubim Clujul și gata, așa rămîne. Iubim Clujul.
Nouă ne place Clujul, dar furăm plantele din Grădina Botanică, de exemplu. Ne place o floare și o luăm acasă. Că doar de aia sînt specialiști pe-acolo, să pună alte flori. Să știți că de aceea sînt închise cu lacătul serele acelea cu cactuși, pentru că noi, clujenii, obișnuiam să furăm cîte un “buchețel”, ca să avem și noi o amintire, să vedem, la noi acasă „se prinde”?
Nouă ne place Clujul, dar ne construim casa sfidînd orice reguli urbanistice, ne chiar bucurăm cînd ne facilitează unii amplasarea ei de-a lela (contra unei atenții…). Ne facem căsoaiele și după aceea ne prindem că nu avem drumuri de acces, alimentara și loc de joacă pentru copii, dar important e că avem în curte o piscină, acolo, cît de cît…
Nouă ne place Clujul dar claxonăm într-una, urlăm pe la mesele de la restaurant, umblăm în șlapi și bermude, dăm muzica la maximum duminica pe balcon, ne spălăm mașina pe trotuarul din fața casei, înjurăm de Dumnezeu la telefonul mobil fără să ne dăm seama că sîntem pe stradă sau umblăm ca tîmpiții deghizați în nuntași ,pe aleile din parc, strigîndu-ne fericirea de-o clipă…
Nouă ne place Clujul, dar nu ne prea plac locuitorii lui. Ba sunt „vinituri”, ba sunt cam mulți unguri, ba prea mulți care se țin clujeni verzi, dar n-au făcut nimic în viața lor, ba sunt prea mulți țărani printre orășeni, ba prea mulți golani, ba prea mulți „țipțeri”, ba prea mulți studenți, ba prea mulți bătrîni, ba prea mulți comuniști, ba prea mulți securiști.
Locuim cu toții aici, în Cluj, dar mai avem mult pînă să reînvățăm să și trăim aici.
Ca să trăim cu adevărat aici ar trebui să ne liniștim puțin. Să ne uităm mai mult unii în ochii celorlalți.
Așa ne-am înțelege mai bine și astfel am ajunge să ne și respectăm.
Și de abia atunci am putea spune că trăim în Cluj.