Suntem un popor care confundă libertatea cu evaziunea fiscală și democrația cu dreptul de a ne înjura unii pe alții pe Facebook. Ne-am câștigat libertatea în ’89 și de atunci ne-o vindem bucată cu bucată, ca pe niște vechituri la talcioc.
Mă uit în jur și văd o națiune de oameni care se cred liberi pentru că pot să-și ia credit la bancă și să meargă la all-inclusive în Antalya. Care își măsoară libertatea în rate la apartament și în numărul de story-uri postate pe Instagram. Care cred că sunt independenți pentru că pot să aleagă între 20 de tipuri de iaurt la supermarket.
Dar lesa noastră e mai lungă și mai subtilă decât cea din comunism. E făcută din firele invizibile ale datoriilor, ale dependenței de social media, ale conformismului social și ale fricii de a fi diferiți. E o lesă pe care ne-o punem singuri la gât în fiecare dimineață, când ne trezim să mergem la joburi pe care le urâm, ca să plătim lucruri de care nu avem nevoie.
Libertatea noastră e ca o haină second-hand adusă din Vest – pare frumoasă de departe, dar când o îmbraci simți că nu e croită pentru tine.
Am importat forme fără fond, am copiat aparențele democrației fără să-i înțelegem esența. Ne-am umplut țara de mall-uri și ne-am golit-o de fabrici, am înlocuit producția cu consumul și munca cu creditul.
Părinții noștri au stat la cozi pentru pâine, noi stăm la cozi pentru iPhone-ul nou. Ei își turnau vecinii la Securitate, noi ne scuipăm prietenii pe Instagram dacă au alte opinii. Ei ascultau Europa Liberă pe ascuns, noi ne uităm la influenceri care ne spun ce să gândim și ce să cumpărăm. Care e diferența?
Suntem prizonierii propriilor noastre iluzii. Ne-am construit o colivie din rate bancare, credite de nevoi personale și carduri de cumpărături. Ne-am legat singuri la ochi cu bandana consumerismului și dansăm fericiți în ritmul muzicii corporatiste. Credem că suntem liberi pentru că putem să alegem culoarea coliviei.
Libertatea adevărată e ca oxigenul – îi simți lipsa doar când nu-l mai ai. Dar noi am uitat cum e să respiri cu adevărat. Ne-am obișnuit cu aerul îmbâcsit al conformismului, cu dioxidul de carbon al mediocrității sociale. Am ajuns să confundăm libertatea cu posibilitatea de a alege între Coca-Cola și Pepsi.
Educația, care ar trebui să fie cheia către libertate, a devenit o fabrică de diplome și un concurs de memorat informații inutile. Școala nu mai produce oameni liberi, ci roboți programați să se încadreze în sistem. Nu mai învățăm să gândim critic, ci să dăm răspunsurile corecte la teste standardizate.
Mass-media, care ar trebui să fie câinele de pază al democrației, s-a transformat într-un circ ambulant unde ratingul e mai important decât adevarul.
Jurnaliștii nu mai caută adevărul, ci clickuri. Nu mai avem presă liberă, avem doar diferite grade de manipulare, ambalate frumos în breaking news-uri și titluri senzaționale.
Politicienii noștri sunt ca niște păpușari beți care se joacă cu sforile democrației. Ne mint cu aceeași nonșalanță cu care respiră, ne fură cu aceeași naturalețe cu care clipesc. Și noi îi lăsăm, pentru că am ajuns să credem că asta e normalitatea. Ne-am obișnuit atât de mult cu corupția încât cinstea a devenit o anomalie suspectă.
Biserica, care ar trebui să elibereze sufletele, s-a transformat într-o corporație care vinde speranță la preț de retail și mântuire în rate. Preoții nu mai sunt păstori spirituali, ci manageri de business religios care își măsoară succesul în dimensiunea bisericii și numărul de masini din parcare.
Ne-am vândut pădurile și ne-am cumpărat mall-uri. Ne-am dat fabricile pe mall-uri și uzinele pe complexuri rezidențiale. Am transformat țara într-un imens magazin second-hand unde vindem ce-a mai rămas din demnitatea noastră națională pe câțiva euro murdari.
Tinerii noștri pleacă. Nu doar fizic, ci și mental. Se desprind de o țară care nu le oferă nimic în afară de promisiuni deșarte și salarii mizere. Pleacă pentru că au înțeles că libertatea nu înseamnă să ai dreptul să votezi între două rele, ci să poți alege să construiești ceva mai bun.
Bătrânii noștri mor cu rețeta în mână, așteptând la cozi interminabile prin spitale subdimensionate și subfinanțate. Mor cu demnitatea călcată în picioare de un sistem medical care i-a transformat din pacienți în cerșetori. Mor cu gustul amar al unei libertăți care pentru ei s-a tradus doar în libertatea de a suferi în tăcere.
Suntem ca niște hamsteri care aleargă într-o roată pătrată, crezând că fac progrese. Ne bucurăm că roata e cromată și are luminite LED, că e „smart” și conectată la WiFi. Dar tot o roată rămâne, tot pe loc ne învârtim. Diferența e că acum postăm pe social media cât de rapid alergăm.
Ne-am construit o democrație de carton în care libertatea e doar un cuvânt frumos pe care-l folosim în discursuri patriotice. Am importat forma, dar am uitat fondul. Avem instituții democratice care funcționează ca niște birouri comuniste vopsite în culorile Uniunii Europene.
Trăim într-o țară în care libertatea de exprimare înseamnă libertatea de a spune prostii pe Facebook, unde libertatea presei înseamnă libertatea de a alege care mogul media să te mintă, unde libertatea economică înseamnă libertatea de a te îngropa în datorii.
Ne-am transformat într-o națiune de spectatori la propria noastră decădere. Stăm și ne uităm cum țara se duce de râpă și comentăm pe Facebook cât de rău e, în timp ce ne comandăm mâncare prin delivery și ne uităm la încă un serial pe Netflix. Am externalizat până și revolta – lăsăm #rezist să protesteze pentru noi în timp ce noi dăm like-uri și share-uri.
Libertatea adevărată e ca dragostea – nu poți să o cumperi, trebuie să o construiești zi de zi, cu răbdare și dedicare. Dar noi am ales calea ușoară. Am ales să fim liberi doar în limitele convenabile sistemului, să ne revoltăm doar cât să nu deranjăm pe nimeni, să visăm doar vise pre-aprobate de societate.
Și poate că asta e cea mai mare tragedie – că ne-am obișnuit. Ne-am obișnuit cu mediocritatea, cu corupția, cu minciuna. Ne-am obișnuit să trăim cu jumătăți de măsură și cu compromisuri. Ne-am obișnuit să confundăm libertatea cu confortul și democrația cu haosul organizat.
Dar undeva, în adâncul sufletului, știm că ceva e în neregulă. Simțim că ceva lipsește, că ceva nu e în regulă. E ca o durere surdă, un gol pe care încercăm să-l umplem cu shopping și vacanțe all-inclusive, cu like-uri pe Facebook și episoade din seriale.
Poate într-o zi ne vom trezi. Poate într-o zi vom înțelege că libertatea nu e ceva ce ți se dă, ci ceva ce-ți iei. Că democrația nu e un spectacol la care ești spectator, ci un proces la care trebuie să fii participant activ. Că demnitatea nu se măsoară în metri pătrați de apartament și cai putere sub capotă.
Până atunci, continuăm să ne prefacem. Continuăm să ne mințim că suntem liberi în timp ce ne strângem singuri lesa la gât. Continuăm să visăm că suntem o democrație în timp ce ne vindem votul pe un kilogram de făină și un litru de ulei. Continuăm să credem că suntem europeni în timp ce ne comportăm ca ultimii balcanici.
Asta e pedeapsa noastră – să fim condamnați la o eternitate de libertate falsă, la o democrație de carton și o demnitate de împrumut. Să fim ca niște păsări în colivie care au uitat cum e să zbori. Care se cred libere pentru că au două bețe pe care să sară și o oglindă în care să se admire.
