Reportaj

Lectia de bucurie la caminul de batrani din Marasti

Timp de o ora un grup de femei de la Centrul  de Ingrijire si Asistenta al DGASPC s-au preschimbat ieri in artiste, pictand cu priviri inflacarate de codane. Profesoare si surori le-au fost cateva studente mediciniste aflate intre cursuri si seminarii care, cu randul, fac asta in fiecare zi. Fara obligatii, fara plata, doar pentru bucuria de a vedea in ochii lor o sclipire de bucurie. 

Atelierul de ieri a fost sala de mese a centrului. Indrumate de Roxana  Bartos, asistenta sociala a centrului si sufletul acestor actiuni, studentele au unit mesele si le-au acoperit cu ziare. Un batran inalt, odata falnic, a venit rapid sa frunzareasca un numar din Jurnalul National. 

“Domnul Todor e cel care citeste cel mai mult de aici, el e mereu informat”, spune Roxana. 

In timp ce atelierul este pus la punct, vin, pe rand si artistii. Mai bine zis artistele, caci ieri au venit la activitatea de la pranz doar doamnele, cei cativa domni curiosi, inclusiv domnul Todor  urmand sa asiste curiosi de pe margine. Unele doamne vin mai greu, cu cadru sau carucior, ajutate de asistente si de fetele voluntare. Cele mai multe au baticuri colorate si ochelari de bunicuta, dar nerabdarea de a incepe “joaca” li se citeste pe fata tuturor. 

Andreea Ionica, studenta la Universitatea de Medicina si Farmacie “Iuliu Hatieganu” e coordonatoarea grupului de studente si una dintre doamnele de la masa atelierului o numeste cu afectiune “sora mea”. 

“Sunt mai multe doamne care ne spun ca suntem surori, s-au legat de noi de cand tot venim. Nu e chiar usor sa facem asta constant, batraneii au timp liber dimineata, cand noi avem cursuri si seminarii, dar facem cumva si venim, cand avem cate o pauza, cum a fost acum”, spune tanara. 

O data ocupate toate scaunele de la masa, doamnele au fost puse in tema cu activitatea de ieri. 

“Vrem sa decoram clubul cu ornamente de primavara. Prima data avem de pictat”, explica Roxana. 

Pe masa lunga se afla un fel de globuri din fire care trebuie colorate, acuarele, multe pensule si pahare cu apa, din loc in loc. 

“In ce culoare?”, intreaba doamna cu batic din capul mesei. 

“Orice, alegeti culoarea preferata!”, i se raspunde. 

Doamnele au priviri pe jumatate apatice, pe jumatate intrigate. O data ce iau in mana globurile si discurile de lemn ce trebuie vopsite si migalesc cu pensula muiata in rosu, albastru, verde, galben sau turcoaz, ochii lor se schimba ca prin farmec. Dintr-o data, ceata de bunicute intinereste, au ochi de fetiscane puse pe sotii, zambete sugubete le infloresc chipurile si degetele lor marcate de truda atator zeci de ani se misca sprinten si maiastru, ca si cum ar fi pictat dintotdeauna. Bucuria contamineaza intreaga sala, ajunge si la tinerele venite sa ajute si chiar la mosnegutii care urmaresc actiunea rezemati de o masa, in colt. 

“Nu am mai facut eu asa ceva pana sa vin aici, la azil. Am avut de lucru toata viata, n-am avut timp de vopsit”, marturiseste aceeasi doamna cu batic si ochelari din capul mesei, fara sa isi ia ochii de la opera ei si fara sa ii piara zambetul ghidus din coltul buzelor. 

Magia tine exact cat dureaza pictarea bloburilor si discurilor. Urmatoarea etapa e presararea lor cu sclipici, insa nu toata lumea are indemanare pentru asta si bucuria ramane doar pe chipurile catorva dintre artiste. 

Locatarii centrului sunt in marea lor majoritate veniti din satele din jurul Clujului. Unii mai primesc vizite, altii nu. Au priviri senine si intelepte de oameni de la tara, desi povestile lor de viata sunt adesea cutremuratoare. 

Ana Farcane are 77 de ani si un optimism molipsitor. Se deplaseza greu, cu cadrul, pentru ca a suferit doua fracturi de sold. Migalitul cu pensula de ieri i-a facut insa foarte bine, a intinerit si ea in rand cu celelalte doamne. 

“Imi place sa lucru, asta e boala mea. Am eu probleme, dar ma tin si lupt, nu vreau sa depind prea tare de altii. Cat pot, fac singura. Daca lucru, mintea mi se limpezeste si nu mai mai gandesc la necazul meu, la baiatul pe care l-am pierdut si la singuratate”, marturiseste femeia. 

Doamna Ana este din Huedin, unde are si acum gospodarie mandra, dar soarta si loviturile ei au obligat-o in urma cu noua ani sa ia calea azilului.

“In 2000 mi-a murit sotul, in 2005 mi-a murit baiatul. A venit acasa de Rusalii, i-a venit un musafir si numai am vazut ca il pune in masina si il duce la spital. L-au adus acasa mort, a facut comotie cerebrala. Avea 40 de ani. Dupa ce am ramas singura nu m-am mai descurcat, chiar politistii de la noi mi-au zis sa vin aici, la azil, sa nu imi intre hoti in casa si sa imi dea in cap”, isi continua ea povestea.

Ii place de fetele care vin sa le arate cum sa mestereasca diverse lucruri. 

“Am mai facut si ghiocei cu ele. Mie imi plac lucrurile astea, acasa aveam masina de cusut si toata viata am lucrat la ea. Am dat-o la nora mea si ea a vandut-o. Imi placea si sa crosetez, de toate faceam. Daca nu lucrez ma necajesc, ma gandesc la baiatul meu. Asta e necazul meu nespus, ca nu am pe nimeni. Trebuie sa ai o ambitie la orice, sa nu te lasi!”, indeamna tanti Ana. 

Incet-incet, atelierul de pictura se incheie, fetele le arata doamnelor ce au creat, insira ele pe panglici lucioase globurile si discurile, mai pun niste floricele si gata accesoriile de primavara. Fiecare se intoarce mai repede sau mai incet, dupa puteri, in salon, urandu-le care mai de care fetelor sanatate si noroc. 

Fetele se grabesc si ele sa isi ia lucrurile si sa fuga la facultate, unde le asteapta alte treburi. A mai participat la activitatea de ieri Alina Ilie, studenta la medicina in anul I si Svetlana Bunta, in anul II. Ceusescu Elena Bianca este la aceeasi facultate, dar in anul III. 

“Nu e greu ce facem aici, nici nu stam mult, dar e o mare satisfactie cand putem ajuta pe cineva”, spune Elena. 

Proiectul este derulat de putina vreme, de catre membrii Organizatiei Studentilor Medicinisti (OSM) Cluj, mai exact de Comitetul SCORP care reuneste studenti pasionati de drepturile omului, refugiati si pace. 

“Suntem 6 studente si ne-am organizat sa venim la batraneii de la Centrul Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului (DGASPC) cate doua, de trei ori pe saptamana. Batraneii au fost comunicativi inca de la inceput, ne-au povestit despre ei, au luat parte la jocuri specifice, ii invatam din nou sa citeasca dintr-un fel de abecedar si alte activitati. I-am simtit ca le-a prins bine si am simtit si noi ca ne-a facut bine treaba aceasta”, marturiseste Andreea. 

De curand, fetele au pus la cale si o expozitie caritabila in holul cladirii UMF de pe strada Pasteur, cu exponate create chiar de varstnicii-artisti de la centru. S-au putut cumpara la preturi modice bijuterii din fimo, tablouri, pahare si alte obiecte lucrate de ei. Din cei aproximativ 100 de lei care s-au strans se vor cumpara materiale pentru urmatoarele activitatati. 

In afara orelelor pe care le petrec migalind alaturi de grupul de mediciniste, varstnicii de la centru mai desfasoara de cativa ani diverse actiuni, spectacole si vizite organizate de Roxana, singura asistenta sociala a celor 110 de membri ai centrului.

Un album gros cu poze pus la loc de cinste in sala care gazduieste clubul. Batraneii zambesc in fotografiile de acolo ba de la spectacole la care participa si copii, ba la expozitiile cu operele lor, ba in diverse locuri din oras sau chiar la Somesu Rece, unde au fost dusi in excursie. 

“Lumea crede ca aici e un loc izolat, unde oamenii batrani ajung sa nu mai fie vizitati de nimeni sis a nu mai vada nici ei alte locuri. Nu  deloc adevarat. Avem aici oameni foarte talentati si vrem ca lumea sa afle asta!”, incheie Roxana Bartos. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *