Încă din primele zile de la începerea „operațiunii militare speciale” din Ucraina, preotul Bogdan Chiorean, directorul Centrului de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie” din Cluj-Napoca, a anunțat o operațiune specială de ajutorare a refugiaților ucraineni, chiar și a celor cu probleme grave de sănătate.
Războiul în Ucraina a pornit în 24 februarie, iar două zile mai târziu, managerul centrului din subordinea Arhiepiscopiei a anunțat, pe pagina sa de Facebook:
„Centrul de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie” din Cluj Napoca oferă dragoste pentru 10 refugiați ucraineni.
Serviciile constau în: cazare în condiții deosebite, masă și asistență medicală de specialitate.
Primim pe oricine, dar mai ales persoanele cu diverse patologii care necesită tratamente sub supraveghere specializată.
De asemenea, prin serviciul de îngrijiri medicale la domiciliu, putem fi de folos oricărui cetățean ucrainean cazat în Cluj-Napoca și în zonele limitrofe. Putem oferi consultații medicale, tratamente perfuzabile și orice medicamente necesare pe perioada șederii în România.
Nu în ultimul rând, oferim cetățenilor din Ucraina cazați în județul Cluj posibilitatea accesării serviciilor stomatologice de urgență.
În plus, unul dintre colegii noștri este vorbitor nativ de limbă ucraineană.
În numele dragostei creștinești, toate serviciile vor fi gratuite și ne vom strădui ca șederea fraților noștri în România să fie ca un sejur!”
În 4 martie, preotul Bogdan Chiorean, un bun manager, dar și un povestitor talentat, a început să împărtășească primele experiențe legate de ucrainenii care s-au refugiat în centrul pe care îl conduce:
„9 grivne ucrainene.
Sub 1,50 lei românești. Dar le’am primit ca semn de prietenie și aducere aminte din partea unui grup de 6 tineri pe care i’am găzduit în tranzitul lor spre nicăieri.
Au venit noaptea. Fără să ne știe. Doar având încredere în Dumnezeu că n’om fi și noi niște netoți.
3 băieți și 3 fete sub 30 de ani. Plecați dintr’un oraș bombardat masiv. Părinții rămași acolo. Poate că și plecarea își are vârsta ei.
Una dintre fete a fost trezită în apropierea Centrului, chiar când treceau pe lângă aeroportul din Cluj. Nu și’a dat seama pe moment ce se întâmplă și, văzând avioane în jur, i s’a făcut frică și s’a pus pe plâns o vreme.
Apoi, la masă, ca la revelion, noaptea, am scăpat o sticlă peste solnițele cu sare și piper. A sunat tare. S’a speriat iar la auzirea unui sunet nepregătit. Cel mai mult s’au bucurat de ceai. Ceai cald. Câtă nevoie are omul de căldură…
Nu știau unde vor merge. Nu știau că avem graniță cu Ungaria. Și era atâta speranță în privirea lor. Mi’au spus că fericirea înseamnă, azi, să fii dincoace de graniță.
O să găuresc monedele astea, le înșir pe’o ață și le fac metanier. Le pun la o icoană cu răstignirea sau la o cruce.
Până la urmă, se potrivesc cel mai bine într’un loc în care jertfa se confundă cu iubirea…”
În 8 martie, preotul ne-a împărtășit povestea unor femei nevoite să trăiască suferințe atroce:
„Când am pregătit câteva camere în cadrul spitalului pentru a-i caza pe refugiații care ar avea nevoie, ne-am gândit să fim cumva ca serviciile hoteliere: cazare în condiții bune și mâncare pe săturate. În plus, am zis că – fiind spital – putem oferi și servicii medicale la nevoie, deși nu credeam că vor fi solicitări.
Primii care au venit s-au potrivit așteptărilor: 6 tineri care urmau să plece a doua zi într-o altă țară. Ne-au mulțumit, ne-am împrietenit și ne-am promis reciproc o petrecere de pomină când vor fi în drumul de întoarcere la casele lor.
Apoi au început dificultățile.
1) Femeie bolnavă de cancer, stadiu destul de avansat, metode curative epuizate. Sora ei, deși bunică și cu responsabilități pe-acasă, a luat-o din fața tancurilor și a adus-o în România să-și petreacă ultimele clipe. Ce important e să ai „sfârșit creștinesc, în pace”! Nu mai au unde, nu mai pot și nici nu mai vor să plece de la noi.
2) 4 femei și 2 copile de câțiva ani – ajunse în Cluj după o călătorie de 48 de ore cu trenul, în picioare, în înghesuială, apoi încă vreo 10 ore cu mașina. Cea mică (5 ani) nu s-a putut trezi la destinație și-a fost nevoie s-o ducem pe brațe până în dormitor. Au venit ieri, ar fi vrut să plece azi. O parte în Turcia, o parte în Germania. Nu știau când sunt avioane, când e ofertă să zboare gratis și-s încă la noi pentru câteva zile. Uneia dintre copile (9 ani) i-am smuls un zâmbet contra unei cutii de ciocolată Merci.
3) O doamnă de 93 de ani, însoțită de fiica și ginerele ei. Cu început de demență. Plecată de acasă doar cu un rând de haine și o pereche de papuci de casă. Atâta drum dublat de suferințe fizice și psihice, cu lipsă de apă și schimburi au condus la un peisaj dezolant. Colegii au avut dragoste, au îmbăiat-o și i-au pansat rănile groaznice pe care le are la ambele membre inferioare. Copiii-i vor merge în Amsterdam. Nu mai vor să o ia cu ei pentru că nu rezistă drumului. Nu știm ce vom face în caz de deces, dar ne-au asigurat că ei semnează orice, doar s-o ținem la noi și-apoi să ne ocupăm de toate.
Unii dintre acești oameni își sună zilnic rudele să vadă dacă-s în viață și vecinii să întrebe de mai au casă. Ne-au povestit multe și au plâns când au simțit liniștea.
Dar poate cel mai important lucru pe care ni l-au spus e că pentru a fi bucuros e suficient să fie pace…”
În 14 martie, Bogdan Chiorean a oferit noi detalii despre cele două paciente din Ucraina, cu boli terminale:
„Avem 2 paciente ucrainene internate. Una cu cancer, alta cu demență senilă.
Cea cu cancer nu-i tare bine. Dacă-ți vine să te-ntrebi de ce a mai plecat de-acasă, amintește-ți de cererea pe care o avem la majoritatea slujbelor noastre: «sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace…». Nu-i același lucru să mori în liniște sau să mori în război. Doar că pe timp de pace, nu băgăm de seamă la ce lucruri sfinte Îi cerem.
Cealaltă, pacienta cu demență, în vârstă de 93 de ani, era relativ stabilă înainte să afle de război. Din momentul în care familia i-a spus «Pregătește-te, că trebuie să evacuăm casa. E război!» s-a decompensat total și a mai reușit să zică doar atât: «Iarăși?!»… Și-acum trăiește-n lumea ei.
Când avea 12 ani, a fugit din calea invaziei naziste. După 8 decenii, e iar printre străini și departe de casă. Fiica ei binecuvântează demența mamei. Ce bine că nu-și mai amintește de trecut și câtă liniște că nu-i mai recunoaște! Pentru că ea nu mai rezistă drumului, iar ei vor pleca mai departe.
Le-am pus și problema sfârșitului: dacă, date fiind vârsta și starea de boală, survine decesul? Mi-au răspuns că ei semnează orice act le cer.
Doar că moartea nu-i despre acte și groapă, ci despre dragoste și Cer.”
Fiindcă a trecut aproape o lună de la anunțul disponibilității de cazare pentru refugiații ucraineni cu nevoi speciale de îngrijire, Ziar de Cluj l-a contactat pe managerul Centrului „Sfântul Nectarie” pentru a afla câți refugiați au fost găzduiți până acum, câți au avut nevoie de îngrijiri paliative, de ce își părăsesc țara ucrainenii care suferă de boli în stadii terminale, cum îi afectează războiul pe acești oameni și dacă cei care le oferă ajutorul au nevoie, la rândul lor, de ajutor financiar sau de anumite produse și medicamente, pentru a își putea continua eforturile de susținere a refugiaților.
„Nu au fost foarte mulți refugiați, dar au fost pe termen lung, a fost cam tot timpul ocupat. Avem posibilitatea să găzduim 10, dar, pe care au fost familii, i-am putut pune 4-5 într-o cameră. Care au fost separați, a fost un pic mai dificil. Unii erau bolnavi și atunci a trebuit să îi punem mai puțini în cameră. O doamnă a și decedat la noi, alta e cu cancer. Deocamdată, refugiați cu nevoi de îngrijire paliativă au fost aceste persoane. Astăzi sau mâine cred că mai vin încă 4.
Slavă lui Dumnezeu, familia doamnei de 93 de ani, care a decedat, nu a mai apucat să plece. Urma să plece în ziua următoare. Și numai mâine o să plece.
E foarte dificil pentru acești refugiați, am înțeles că astăzi vor veni doi, în vârstă de 80 și ceva de ani, soț și soție, vă dați seama, să pleci dintr-o țară, la 80 și ceva de ani, și bolnav, numai ca să mori altundeva, unde e liniște, e groaznic!
Ei, în țara lor, nu mai au nicio posibilitate de îngrijire. Noi ne descurcăm, chiar am reușit să îi sprijinim și pe cei de la Club 30, au cazat acum multe persoane și i-am ajutat cu produse pentru prepararea mesei. Încercăm, cât se poate, să îi sprijinim.
Există la Primărie un centru de coordonare și e tare bine organizată toată treaba, avem și un grup de WhatsApp și toți cei care vrem să ne implicăm suntem acolo. Există un cerc de coordonare strict pentru cazări și atunci ei de acolo îi repartizează în funcție de disponibilitate, cum e la noi, încearcă să îi distribuie și pe cei care au probleme medicale și care pot fi asistați și din punctul acesta de vedere. Noi, ce am făcut? Am amenajat din sălile de clasă pe care le avem sus, că avem o școală postliceală sanitară, și am amenajat acolo câteva camere care sunt și cu baie și cu tot ce e nevoie. Numai să nu fii în locul lor! Sunt oameni care au venit cu papucii de casă numai”, a explicat Bogdan Chiorean.
Va continua Centrul de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie” să le ofere asistență refugiaților și pe termen mai lung?
„Există acest risc, eu l-am intuit de la început, l-am pățit la centru și, pățindu-l, l-am intuit că va fi și în situația aceasta: întotdeauna există un boom de entuziasm inițial. După care, cumva, lucrurile sunt în picaj liber și, vorba pandemiei, ating un platou, după care mergem în jos. Adică, fiecare a ajutat la început, a încercat să facă cât a putut și acum tot mai greu, tot mai multe solicitări, și sprijin… acuma, fiecare zice: păi, eu am dat, am făcut, eu am încercat. Și, până la urmă, e justificat, fiecare are un buget de donații de caritate. Mi-e teamă că, dacă se va prelungi, nu știu în ce măsură vor fi capabile ONG-urile și societatea civilă în general, fără sprijinul statului, să poată să ofere sprijin concret”, a precizat managerul centrului de îngrijiri care le oferă ucrainenilor cu boli în stadii terminale pacea de care au nevoie pentru a trece lin într-o lume mai bună.
Foto: Facebook Bogdan Chiorean