Observați că s-a umplut Facebook de anxioși, depresați, psihoterapeuți și de specialiști în orice în vânătoarea de likeuri. Pe drama extrem de sensibilă, delicată și de puternică a unei fete pe care n-a ajutat-o nimeni, se fac ”liste” împotriva urii, promovând ura și se instigă la închiderea de televiziuni. Iar ”cine nu este cu noi, este împotriva noastră” – ediția simplistă, fumată, talibano – bolșevică – activistă, a anului 2023.
Cam tot ce se întâmplă are legătură cu ipocrizia omenească, cu clickbaitul, cu ratingul, cu ”dorința de a exploata”, ”de a da bine” cu orice preț, cu umorile, cu dorința de a-i face rău celuilalt. Pentru că poate nu-l înghiți. Pentru că, basically, are o altă opinie. Pentru că a îndrăznit să spună…altceva.
Nu contează că, în sine, problema este reală și ține de responsabilitate și de… responsabilizare. Pe Cătălin Tolontan asta îl doare. Aceasta este problema lui.
Cătălin Tolontan a pus (expus) drama teribilă a unei colege pe prima pagină, ca publisher. Apoi, în valul de ipocrizie stârnit, urlă de ce se discută despre asta. Cătălin Tolontan este șef, coleg și angajator. N-am văzut nicio asumare. Nimic.
N-am văzut nicio asumare în multe cazuri. Nici când presiunea a dus la tragedii, nici când se publică lucruri inexacte sau chiar neadevărate, nici când se întorc din condei realități, nici când se fac campanii discutabile, de hrănire a umorilor, nici când sunt jigniți gratuit, cu ajutorul interlopilor, colegii de breaslă. Ah, am publicat ceva neverificat, factual fals, de ”radiațiile” din Piața Victoriei și-am declanșat o isterie publică generală? Ne cerem scuze, ”investigația jurnalistică rămâne”, facem puțin mișto de noi ca să temperăm penibilul. Trece. Și ce? What s next? Care ”investigație jurnalistică”, Tolontan?
”Dacă nu mă indignez, eu nu trăiesc”, scria Monica Lovinescu.
Dacă noi nu ne întrebăm – inclusiv în legătură cu greșelile și responsabilitățile noastre – noi nu existăm.
Un domn general – a cărui opinie nu se regăsește în scriptul Libertatea (atât de exact este) explică în același studio situația oglindă din alt domeniu: militarii tulburați cărora nu li se mai dă nimic potențial dăunător pe mână. Îl ții pe om integrat în mediul în care activează și încerci să-l ajuți. Aceeași situație este și-n cazul polițiștilor. De câte ori presa din România nu a luat la întrebări dure MAI pe controalele psihologice? Și a făcut-o pe bună dreptate. Pentru că trebuie să existe responsabilitate și responsabilizare.
Cât timp presa are această responsabilitate publică, în relaționare directă cu publicul, are această obligație fundamentală de a-și pune întrebări, mai ales când vorbim chiar de responsabilitatea ei.
Sorina Matei
