Tuturor le e milă de libertate, nu și de oamenii care ar trebui să se bucure de ea.
Asta ar trebui să pună pe gânduri “românimea” politică, mediatică, civilă ori civică. La fel ar trebui să ne dea de gândit și lipsa de suflu și reacție, precum și lipsa de viziune și de perspectivă pe termen scurt, mediu și cu bătaie lungă a politicienilor așa-zisei drepte care s-au născut speranțe în 2012, au mai scos niște ovule pe tarabă în 2016 și 2020 și au murit talente la guvernare. Din exces de adulație prin comparație.
Pomeneam românimea politică, mediatică, civilă și civică, deoarece, până la aceste mișcări de stradă, cea electorală nu contează. Oricum, VOTACUL nu contează. Căci, idiferent de ceea ce se întâmplă în realitate, indiferent de cine o lasă cu blidul gol și buzunarele fâlfâinde, aceasta nu-şi lasă dragostea dintâi.
Electoratul român pare că s-a născut alegătorul lui Ion Ilici Iliescu și nostalgic după Ceaușescu (indiferent de ce nume/mască poartă aceștia în timpul campaniilor de promisiuni deșarte). Aceasta este vocația fatală a celor care se îmbulzesc la vot și care, din anii 2000 încoace, au tot coborât ștacheta a ceea ce-și doresc în numele diversiunii “răului mai mic” și al polarizării pe “ai noștri”. ”Ai noștri” sunt buni, restul sunt ”caca”.
Noi nu alegem, jucăm fotbal.
Nu dezbatem, ne înjurăm de mame.
Așa ne-am procopsit cu faptul că-i vedem numai “pe ai noștri” la guvernare. Indiferent de culorile pe care le poartă, doar se practică mult prea lejer transferul între “cluburile” noastre politice.
Așa avem de-a face cu un blat generalizat – “Liga lui Mitică” se joacă în Șparlamentul României, la Guvernare, cu primarii din județe.
Nu mai departe decât azi, la Cluj, a ieșit îmbojocatul acela de boulean blondiu Remus Lăpușan, traseist și sinecurist de toată jena, să ne spună cum toți papagalii din primăriile foste PSD, trecute în 2020 la PNL, se reîntorc la matcă, în numele ”întăririi partidului”.
Vom vedea râgâind promisiuni aceleași deșeuri cu față umană.
Să le mulțumim pentru asta apologeților lui “ai noștri”, pentru orbirea cu care continuă să facă propagandă acelorași ofilite și triste figuri ce și-au găsit un rost în viață practicând o așa-zisă politică de dreapta.
În numele a ceea ce ei denumesc “în numele democrației aflate în pericol” suntem tratați (spre mobilizare) cu aceleași clișee răsuflate și lipsite de viziune și soluții pe motiv de “ce-aveți băi cu dreapta, nu vedeți că a pierdut alegerile?”… Ce-aveți, bă, cu Boc-al-nost – ca să zicem câte ceva și despre mizeria zisă ”de dreapta” de la noi din județ. Aia susținută de ”bocălăi” – unii de proști de-mpung, alții de mizerabili, că altfel își pierd sinecurile.
Păi alegerile se pierd când de ”dreapta”, când de ”stânga” (aceeași mizerie) de mitocani și nesimțiți ce sunt ce care au fost cei care au fost la putere pe votul nostru și promisiunile lor neonorate, nu pentru că ar fi mai buni, sau mai răi ăia de ”stânga”, sau ăia de ”dreapta”.
Jucăm Lego politic cu piese colorate-n roșu, galben sau albastru, matrițate în același jeg, interșanjabile.
Excesul de mobilizare în numele Democrației (neaparat cu “D” mare) nu are să mă convingă că exista rahat cu parte curată de care să apuci fără să te murdărești. Indiferent care dintre politicieni au gustat guvernarea (că s-au declarat de dreapta, de stânga, de centru șamd) problema a fost că nici măcar unul nu a mimat vreun minim efort legislativ prin care să ne demonstreze că există respect față de muncă și cei care muncesc, o deontologie a muncii.
Undeva s-a pierdut chestia aia că lucrurile și bunăstarea se mai obțin și “cu sudoarea frunții”, la fel cum vinul se obține și din struguri. Am ajuns să încălcăm până și legile fizicii – mă întreb cum de mai funcționează sistemul, că politicienii noștri nu mai depun lucru mecanic (nu mai munces), nu mai introduc energie în sistem, ci numai bășini și vorbe goale.
Dincolo de această vocaţie a formelor fără fond (tranca-tranca în numele “Democrației”, ”firavă” de peste trei decenii), nimeni nu este suficient de îngrijorat de soarta românilor – a ființelor în carne și oase care sunt tratați ca prizonieri (și de pe care se tund numai taxe și impozite) în teritoriile ocupate. Toată lumea compătimeşte cu vorbe, cu Facebook-ul. Tuturor le e milă de libertate, nu și de oamenii care ar trebui să se bucure de ea.
Problema e că tot acest capital de milă față de concepte nu face doi bani dacă ”democrații” (indifferent de sexul lor politic, majoritar niște lăbari), pentru care se face propagandă nu ţin, ei înșiși, cu ei.
Politicienii noștri cred că politica e o joacă de ritmice agregări şi dezagregări în jurul unor lideri care-i poartă când în jurul pragului electoral, către jaful generalizat al bugetelor și funcțiilor publice. Dar, sub ei, România moare.
Problema politicii românești nu este numai a politicienilor, ci și a susținătorilor prea vocali în lipsă de soluții și care operează cu clișee – clișee rapid adoptate și puse în manoperă.
Cei care-și zic de “dreapta” au ireparabile suferinţe psihologice. Momentele șansei – așa cum au fost câștigarea alegerilor în 96, în 2004 și în 2008 și 2020, produc vertije de înălţime, cu tot cortegiul de simptome: amețeli, amnezii, greață șamd.
La fel pățesc și cei de ”stânga”. Beția de putere tâmpește, scoate imbecilul din om și-l transformă în politician.
Fiecare (de ”dreapta”, de ”stânga”), de fiecare data când au fost la un pas de măreție, la un pas de a atinge vârful, au sfârșit în spaime populist-electorale și s-au oprit la mijlocul pantei, coborând standardele, omorând speranțele celor care și-au pus speranța, prin vot, în ei.
Partidele noastre politice, România, nu au (are) lideri (lider). Dar au nevoie de un psihiatru care să le deblocheze spaima de victorie.
Care să-i învețe să se țină de cuvânt, măcar 4 ani din viața lor…
