De Szakats Istvan, un optimist incurabil
Distinși clujeni, hai să vă dau un pic din bucătărie despre cum funcționează controlul politic asupra imaginii orașului, și cum ipocrizia în metastază a municipiului Clujul-Napoca ne îngroapă pe toți.
În bidbookul de Capitală Culturală Europeană (la care am scris consistent și subsemnatul, fiind membru al echipei), zice așa: “Există un Cluj al românilor, un Cluj al maghiarilor, al germanilor, al romilor și al evreilor, un Cluj al bărbaților și unul al femeilor (….) un Cluj al centrului și unul al periferiei. Fiecare comunitate se mândrește cu apartenența sa la Cluj, dar în același timp ignoră, în mare măsură, celelalte comunități ale orașului.” Și că după 1989, “am construit, în locul unei comunități, o federație de comunități. Acum vrem să transformăm această federație de comunități într-o „uniune” clujeană”. Epic?
Pe dracu’.
Asta era a 9-a versiune a textului – rindeluită și lăcuită succesiv în birourile primăriei până la o formă acceptabilă politic de către stăpânire. Înainte existau 8 alte versiuni ale textului – care descriau mult mai precis și acut problemele orașului. Dar care n-au “trecut”. Era o versiune care încă zicea că “ne ignorăm politicos”. N-a trecut nici măcar asta. A devenit “în mare măsură”.
Îmi amintesc că intră într-o zi Boc la Consiliul Director (eram membru și acolo) și zice:
– “Domnu’ Szakáts, ați scris un proiect socialist”.
Zic, “Elaborați”.
El: -“Am făcut un word count pe document, și cuvântul social apare mai des ca și cuvântul cultural”.
Eu: – “Asta nu face proiectul socialist”.
El: – “Schimbați cuvântul”.
Eu: – “Nu”.
L-au schimbat colegii.
Într-o altă zi intră iar Boc la Consiliul Director, și zice:
– “Domnu’ Szakáts, ați scris un proiect segregaționist”.
Zic, “Elaborați”.
El: -“Ați scris că Clujul are comunități segregate”.
Eu: – “Asta nu face proiectul segregaționist”.
El: – “Schimbați cuvântul”.
Eu: – “Nu”.
Așa că l-au schimbat și pe asta colegii.
Da, miza proiectului de Capitală Culturală era chiar să transforme orașul. Nu cultural, ci social. Și am pierdut titlul. Ulterior, am putut să văd damage-controlul politic în acțiune, diferențiat către varii auditorii: “Timișoara o marcat banu’”. “Steve Green (președintele juriului) o regretat”. Etc.
Pe partea mai moderată, erau care ziceau că am pierdut titlul din cauza Pata Râtului. Alții, că am pierdut pe mâna ungurilor. Orice, numai nu din propria noastră cauză.
Dar oricum o întoarcem, de fapt am pierdut exact din propria noastră cauză. Era un complex de factori, dar care se înrădăcinau într-unul singur: mediocritatea autosuficientă, lașitatea și ipocrizia în metastază care emanau dinspre primărie, și care au slăbit candidatura fix cât să nu câștige.
Iată cum.
Pe scurt, titlul de capitală culturală funcționează așa: în bidbook trebuie să arăți că 1. orașul tău are o problemă – deci ai nevoie, și că 2. ai capacitatea să o rezolvi dacă ți se dă titlul – deci îl meriți. Ești cel mai convingător la amândouă din aceste capitole în fața juriului? Ai câștigat.
Dar municipiul Cluj-Napoca atâta a tot cenzurat, atâta a tot castrat, atâta a tot cosmetizat propriul său bidbook ca să fie koșer pe canoanele PR-ului furajat de autoadularea politică, încât din punctul de vedere al problemei arătate, documentul a devenit wishy-washy, iar juriului neconvingător că acest oraș chiar ar avea o problemă structurală pe care intenționează să o rezolve prin procesul de Capitală.
Pe scurt, noi ziceam ca-n bancul ăla „avem noi ceva… da’ numai un pic acolo, pe fund”.
Prin iterații succesive, hipi-ul controlului politic a scos sau spălăcit mai toată autoreflecția critică din text, care astfel a devenit prea slab, prea neasumat. Cluj-Napoca din bidbook a devenit de-un rozosin pe alocuri poate un pic mai pal, cu titlul numa’ bun să-l facă de-un rozosin idilic full.
Dar pentru juriul internațional acest discurs arăta că orașul nu-și asumă pe bune o problemă de-a sa REALĂ. Și de care problemă reală dealtfel juriul se întâmplă că știa.
Juriul știa foarte bine de Pata Rât. Știa de dezastrul evacuărilor. Știa de procese. Știa de nealocările bugetare pentru politicile de incluziune – băgate în strategie pentru cine întreabă. Or, rasismul, segregarea, și violența structurală de acest nivel erau yuck-yuck în anul de grație 2016 în Europa.
Juriul știa foarte bine și de procesele pentru plăcuțele bilingve, în toată splendoarea lor jenantă. Știa de Musai-Muszáj. Știa tot.
Dar când juriul l-a întrebat pe Boc care e problema cea mai mare a orașului, aceasta a răspuns: traficul. În fața juriului de Capitală Culturală Europeană. Bravo, boss.
Ca epilog, în 2017, când primăria lui Boc a pierdut definitiv procesul cu plăcuțele – dar a ținut să amplaseze instant peste cele bilingve binecunoscutele bizarerii cu AB IMPERATORE HADRIANO CONDITVM în care cifrele 117-138 sunt scrise totuși cu cifre arabe în caz că unii românii n-ar reuși să buchisească CXVII-CXXXVIII, un membru al juriului mi-a trimis un email de felicitare.
Ce trebuia să facem noi ca oraș la jurizarea ECoC? Să recunoaștem, cu 10% mai onest decât am făcut-o, o problemă reală a orașului nostru – rezolvabilă prin abordarea ECoC. Gen să ne oprim la varianta 6 a textului. Asta era tot. Problema era corect identificată, dar din ce în ce mai ambiguu articulată în variantele succesive, răscenzurate.
Dar ca să recunoaștem noi expressis verbis că avem un bai – cum N orașe europene ale căror candidaturi le studiam făceau, era imposibil la Cluj-Napoca, vai de mine.
Așa că primăria a zis cu o juma’ de gură aia cu „federația de comunități” și în rest a blufat cât a crezut că-și poate permite. Nu și-a asumat autocritica pentru că vai de mine risc politic, și a ales să joace la cacealma, punând rozosin pe rozosin pal. Și ghici ce: în meciul asta contrastul n-a fost suficient de mare. Și a pierdut.
Dar de fapt, AM pierdut. Cu toții. Toată Cluj-Napoca. Vreo 400.000 de oameni. Un fleac.
Distinși clujeni, e nevoie să vină un vlogger orădean să ne zică că dalele de pe Kogălniceanu sunt puse de-a tot rahatu’? Inclusiv azi. Noi nu le vedem? Nu noi trecem pe-acolo în fiecare zi? Să vă mai zic de Someș? De parcul de la Operă? Să vă mai dau încă zece exemple, vopsite în rozosinul pal al bullshitului primăresc, de care știm? Și despre care tăcem? Între care apropo, aia cu “Cluj-Napoca, top 10 calitatea vieții în Europa, pe date obiective”. Care, ce să vezi, e doar o altă cacealma crâncenă, la care v-ați lăsat puși cu botu’? Dar despre asta, în episodul următor.
În 2024, măturatul gunoiului sub preș și apoi vopsitul tă’locului roz bonbon împlinește 20 ani. Două decenii. Vrem să continuăm, mințind pe alții, să ne mințim pe noi înșine? Vrem să continuăm, pe dumele ridicole cu oraș de cinstele, eco not ego și next levăl, să ne lăsăm hipnotizați de ipocrizia asta în metastază, și să pierdem și următoarea jurizare numită alegeri locale, unde juriul suntem chiar noi? Vrem să fim aceia care – vorba poetului József Atilla, “depunem mărturie mincinoasă în procesul nostru just”?
Eu vreau să cred că nu.