Profesorul Tiberiu Ban, avocatul care de-a lungul timpului a fost judecător militar și procuror civil, a acceptat invitația noastră de a discuta într-un interviu despre atribuțiile ofițerului de poliție judiciară și a procurorului care efectuează urmărirea penală. Un alt subiect atins în cadrul interviului a fost cel cu luarea măsurilor preventive pentru buna desfășurare a anchetei penale.
Avocatul Tiberiu Ban explică nuanțele necunoscute din etapa de urmărire penală și face o radiografie a corupției din sistemul judiciar: cât putem să generalizăm și cum funcționează mita dată unui magistrat?
Urmăriți întregul interviu:
Mihaela Trif: Care sunt diferențele dintre procurorul de caz și ofițerul judiciar?
Avocat Tiberiu Ban: Procesul penal, așa cum este el reglementat de actualul Cod de procedură penală, presupune patru mari etape. Prima dintre ele este faza de urmărire penală, pentru că sistemul nostru, de influență franceză, se diferențiază semnificativ de procesul de tip anglo-saxon, care are altă structură și alte reguli de desfășurare. Urmărirea penală, ca primă etapă a procesului penal este acea fază în care se realizează funcția de urmărire penală. Deci, urmărirea penală în concret reprezintă activitatea de descoperire a faptelor care constituie infracțiunea, identificarea persoanelor vinovate și stabilirea unei stări de fapt pentru ca pe baza acestui probatoriu complex procurorul să poată decide dacă este sau nu cazul sesizării instanței în vederea judecării cauzei. De aceea este foarte importantă această primă etapă și este util ca cetățenii să cunoască, care sunt parametrii în care se derulează activitatea judiciară specifică fazei de urmărire penală. Repet, în faza de urmărire penală nu se dau soluții care să stingă raportul procesual penal născut între Stat și infractor, pentru că numai Statul are dreptul de a trage la răspundere pe cei vinovați prin acei actori care intervin: procurorul și organul de cercetare al poliției judiciare.
Procurorul reprezintă titularul funcției de acuzare. El este cel care poate efectua personal întreaga urmărire penală, iar în cazul de o complexitate mai redusă, specifică de regulă judecătoriei și o parte din competențele tribunalului, procurorul poate dispune ca urmărirea penală se se realizeze de ofițeri de poliție judiciară. Există o piramidă a instanțelor judecătorești și a parchetelor. Spre vârful piramidei, unde se află Parchetul Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmărirea o efectuează numai procurorul. La curțile de apel urmărirea o efectuează numai procurori, iar începând cu tribunalul și coborând spre judecătorie ofițerii de poliție judiciară pot prelua această activitate de urmărire penală, dar strict sub supravegherea procurorului.
Mihaela Trif: Ce înseamnă „sub supravegherea procurorului”?
Avocat Tiberiu Ban: Așa cum prevede Codul de procedură penală, procurorul atunci când supraveghează o cauză aflată în instrumentare la poliție, la ofițerii de poliție judiciară, supraveghează ca întreaga activitate să se desfășoare în conformitate cu legea. Cauza se află la ofițerul de poliție judiciară, acesta îl informează de îndată pe procurorul cu care colaborează. Acești procurori sunt repartizați de la începutul anului prin serviciu de către conducătorul parchetului, până la tribunal avem prim-procuror și de la curți de apel avem procuror general, care dispun care dintre procurori efectuează urmărirea proprie, iar în rest ofițerii de poliție judiciară primesc efectiv dosarul și derulează activități de cercetare penală.
Trebuie precizat că nu întotdeauna rechizitoriul este actul procedural penal prin care se încheie urmărirea penală. În cazurile în care se constată că nu există vinovăție sau că există cauze în care acțiunea penală este lipsită de obiect procurorul poate dispune și alte soluții de neurmărire penală, de clasare înainte de a se ajunge la începerea urmăririi penale. Să zicem că se primește o plângere prin care x reclamă că și-a împrumutat un vecin cu o sumă de bani care nu i-a fost restituită. Nu este vorba despre înșelăciune. Nici nu se începe această activitate de urmărire penală, ci persoana va fi îndrumată să se adreseze judecătoriei pentru o acțiune civilă, în încercarea de a recupera banii. În schimb, dacă există elemente care conving că actul de sesizare întrunește toate cerințele de formă și de fond se va dispune declanșarea urmăririi penale prin acea ordonanță de începere a urmăririi penale in rem, cu privire la faptă. În continuare se efectuează cercetări, dacă sunt suspiciuni rezonabile că o anumită persoană a comis o infracțiune se va continua urmărirea față de acesta, care primește calitatea de suspect. Nu este o acuzare, ci doar o delimitare a unei calități care precede punerea sub acuzare. Numai procurorul, care este conducătorul urmăririi penale și titularul acestei funcții, poate dispune punerea în mișcare a acțiunii penale, în condițiile art. 309, alin. 1, din Codul de procedură penală.
Mihaela Trif: Rămânem în sfera penală, dumneavoastră sunteți acum avocat, v-aș întreba de ce este considerată la nivel național această etapă ca fiind cea care lezează cel mai mult credibilitatea unei persoane cercetate?
Avocat Tiberiu Ban: Poate că vorbim de o prejudecată. Totdeauna adevărul este pe la jumătate. Este o fază care se caracterizează prin câteva trăsături. În primul rând nu este publică și atunci se poate naște suspiciunea că o anchetă desfășurată strict între anchetator și persoana acuzată, fără să fie asistența specifică judecății, ar putea conduce la anumite abuzuri. Noi pornim de la premisa că întreaga activitate se derulează în strictă conformitate cu legea, dar nu exclud faptul că au fost situații în care anumite tendințe autoritare au impus și și-au pus amprenta asupra urmăririi penale, au fost mediatizate multe abuzuri săvârșite care au devenit notorii. Cunoașteți aceste exemple, eu nu vreau să mă refer la aceste aspecte ca fiind o regulă generală. De aceea, rolul apărătorului în procesul penal este de a asigura respectarea tuturor drepturilor procesuale pe care Codul de procedură le recunoaște persoanei pe care avocatul o asistă.
Să presupunem că suntem în prezența unui suspect și sunt arătate care sunt drepturile acestuia. Ele sunt aproape identice cu cele ale inculpatului, de aceea avocatul, în procesul penal, trebuie să asigure, să garanteze persoanei pe care o reprezintă că toate drepturile acestuia îi sunt respectate. Desfășurarea anchetei penale nu poate fi realizată prin săvârșirea, prin comiterea de abuzuri. Probele nelegal administrate prin promisiuni, prin folosirea de amenințări, nu mai vorbim de violență, ori martori denunțători fictivi, nu pot fi folosite în procesul penal. Ne gândim la excepții pentru că ele frapează, dar regula este că în mare parte totul se desfășoară corect. Există două garanții care îndepărtează aceste abuzuri din cadrul procesului penal. Una este instituția nulităților, ceea ce înseamnă lipsirea de efect juridic a unor mijloace de probă obținute nelegal, de exemplu prin mult prea cunoscuta probă de provocare. Mituitorului i se înmânează de către parchet sume de bani, care sunt marcate, spunându-i să meargă să mituiască, să insiste până se acceptă banii. Să știți că am avut cauze în care a apărut o interceptare de acest gen, în care procurorul discută cu mituitorul, e un caz cunoscut: cazul avocatului Sava de la Oradea cu DNA Bihor, în care procurorul de caz insistă să îl determine me mituitor să dea banii avocatului pentru un trafic de influență. Nu era vorba de mită în cazul acesta, dar era vorba despre presiuni pentru a i se înmâna banii. Avocatul nu poate fi subiect al infracțiunii de mită. De aceea, această activitate de administrare a probelor este foarte importantă. Cetățenii trebuie să cunoască că au anumite drepturi. Chiar și Curtea Constituțională a impus această regulă și a extins-o către sfera acelor persoane care au calitatea de martor, că nu pot fi obligate să dea declarație dacă există riscul de a se autoincrimina. Nu mai vorbesc despre persoanele acuzate, inculpate, care au dreptul de a nu răspunde la întrebări care îi poziționează în situația de a se autoacuza, dreptul de a întrerupe audierea pentru a se putea consulta cu apărătorul, toate acestea fiind reglementate foarte clar în Codul de procedură penală, în acea parte rezervată modalității de administrare a probatoriului.
Mihaela Trif: Au existat situații în care s-a oferit mită magistraților. De ce oamenii recurg la astfel de practic. Ce poate un judecător sau un procuror să rezolve SINGUR într-un dosar aflat în faza de urmărire penală?
Avocat Tiberiu Ban: Aceste cazuri sunt izolate. În mare parte, lucrurile se desfășoară în condiții de perfectă legalitate, de aceea nu trebuie să generalizăm și să culpabilizăm un sistem judiciar. Există mită și în alte sisteme judiciare din alte țări care dau lecții de democrație. Avem o lege bună, așa cum spunea celebrul profesor Tanoviceanu sau profesorul Traian Pop, un autor de literatură penală clujean, într-un curs din 1946, în Tratatul de drept Penal vol.I, mai bine o lege proastă, dar aplicată de judecători buni, decât o lege bună, dar aplicată de judecători proști, pentru că judecătorul prost poate strica și legea cea mai bună. Prost în sensul neprofesional, desigur. Există acea opinie că dacă dai ceva lucrurile se pot rezolva. Este total greșită. Orice încălcare a competențelor, orice depășire a atribuțiilor făcută cu rea intenție pentru a favoriza o persoană urmărită penal este sancționată de legea penală, fie pe infracțiunile de corupție a căror competență revine DNA-ului. Dar, în anumite situații vorbim de o dispoziție. Un procuror poate dispune o dispoziție de clasare fără să aibă probele necesare, dar sunt suficiente garanții în procedura penală că o soluție nelegală nu rămâne valabilă. O soluție e confirmată de conducătorul parchetului, iar apoi împotriva ei se poate declanșa o serie de plângeri care ajung până la judecătorul de cameră preliminară, mă refer la plângerea împotriva soluției de clasare prevăzută de articolul 315, renunțarea la urmărirea penală prevăzută de articolul 318, de aceea sunt puține șanse ca o soluție nelegală să fie viabilă și să producă efecte. Dar nimic nu este practic imposibil și reaua credință are multiple fațete prin care se materializează. Eu cred că nu este caracteristic sistemului judiciar românesc acest fenomen de corupție. Justiția este culpabilizată față de alte forme ale sferei juridice. În procesul penal o persoană este întotdeauna nemulțumită. Fie persoana care sesizează, persoana vătămată sau partea civilă, respectiv inculpatul dacă față de el se pronunță o soluție de condamnare.
Mihaela Trif: Vorbind prin prisma experienței profesionale, cum vede un civil, care intră prima dată la o propunere de măsură preventivă pe numele său, rolurile procurului, judecătorului și avocatului?
Avocat Tiberiu Ban: Persoana adusă pentru luarea unei măsuri preventive, să presupunem că este prezentată pentru arestare, trebuie să știe că funcția procurorului e cea de a solicita luarea măsurii arestării, iar judecătorul acesta de drepturi și libertăți – că suntem în faza de urmărire penală – este practic un arbitru independent, el trebuie să analizeze și propunerea de luare a măsurilor preventive și concluziile avocatului, care, dacă sunt pertinente, pot convinge judecătorul de inutilitatea unei măsuri neapărat de arestare.
Regula, așa cum prevede și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, este derularea activității judiciare cu persoana în stare de libertate. Arestarea, privarea de libertate, restricțiile drepturilor de libertate și mișcare, arestul preventiv și la domiciliu sunt excepții. De aceea acest judecător trebuie să un arbitru independent, să cumpnească pe bază de probe, pe baza argumentelor și pe baza textului de lege. Articolul 202, alin.1, dacă vorbiți de măsurile preventive, ne arată foarte clar că aceste măsuri preventive au ca obiect asigurarea bunei derulări a procesului penal. Nu trebuie confundată arestarea preventivă cu soluția care se va pronunța la sfârșit. Multă lume se întreabă ”de ce nu îl arestează” ori ”de ce nu este lăsat liber”. Pentru că prezumția de nevinovăție este una dintre marile garanții, marile câștiguri ale unui proces penal modern, față de evoluția acestei acțiuni penale care are acel caracter privat. În Grecia antică acuzatorii din piață formulau acuzarea, apoi în perioada feudală regele era stăpân feudal cu drepturi judiciare absolute. Apoi apare acest procuror, prima dată menționat într-o ordonanță a regelui Filip cel Frumos: „procureur du roi”, dar aveau alte atribuții, mai degrabă de agenți fiscali. Dar procurorul este un reprezentant al societății. Se confundă că procurorul reprezintă Statul. În procesul penal Statul este reprezentat de ANAF, de Ministerul Finanțelor. Procurorul reprezintă interesul public. Interesul public, de aceea se și numește Minister Public, pentru că parchetul trebuie să asigure respectarea legii de către orice cetățean. Procurorul nu este un dușman ancestral al tuturor, el este chemat să intervină și să tragă la răspundere penală pe cel vinovat.
Mihaela Trif: Cel mai relevant exemplu se găsește în propunerea unei măsuri privative de libertate pe motiv că inculpatul reprezintă un pericol public…
Avocat Tiberiu Ban: Categoric. Procurorul trebuie să facă dovada că lăsarea în libertate a unei persoane ar împiedica buna derulare a procesului penal. Această instituție a parchetului este una foarte importantă și chiar și-a dovedit viabilitatea. Alte sisteme judiciare, cum vorbeam despre cel anglo-saxon, nu au acest procuror. Practic e un proces între avocați și acest ”prosecutor” intervine doar la infracțiunile grave precum crima. Avem și ”fiscal prosecutor” care intervine la infracțiunile financiare, în rest nu există procuror care să intervină. Acolo este un principiu ciudat, din punctul nostru da vedere, dar fiecare societate și-a impus un sistem de valori și propria politică penală.