Când i s-au oferit 4,08 în loc de 5 procente din PIB, ca buget al Educației, Mircea Miclea a demisionat din funcția de ministru. Înainte de asta, fusese cel mai tânăr șef de de Catedră din UBB, devenind profesor universitar la doar 33 de ani. Când îl întrebi de educație, constați cu plăcere că vorbește o limbă lipsită de “administreza” funcționarului public și nici nu repetă automat poezele de partid cu realizări și idealuri mărețe. Mai pe scurt, e genul de politician care nu are nevoie să spună “vom da semnale în teritoriu”, ca să fie înțeles. Și nu știe să mintă frumos.
În timpul mandatului său de ministru, destul de controversat în presă, dar apreciat de vârfuri ale excelenței din sistemul românesc de învățământ, Miclea a luat câteva decizii radicale, care vizau descentralizarea și sincronizarea educației românesti cu cea europeană. A coordonat, ulterior, activitatea Comisiei Prezidențiale pentru Educație, Legea din 2011 fiind, într-un fel, unul din “copiii săi de suflet”. Acum, patru ani și nenumărate modificări mai târziu, Legea din 2011 nu mai e bună – o spune actualul ministru al Educației, Sorin Câmpeanu, care avansează luna decembrie ca termen de apariție a unei noi legi a educației. L-am rugat pe fostul ministru să descrie sistemul actual de educație și viitorul acestuia prin ochii săi. Ceea ce a rezultat e pe cât de dur, pe atât de sumbru. Cum spuneam, omul pur și simplu nu știe să mintă frumos.
În prima parte a acestui interviu, (pe care o puteți citi aici) Mircea Miclea a analizat starea actuală a sistemului de educație din România. În această a doua parte, Miclea vorbește despre calitatea actului de învățământ, mai ales în sistemul preuniversitar, dar și despre a „gap”-ul dintre elevi și profesori, iar apoi face un portret al absolventului mediu de liceu din România. În final, fostul ministru al Educației spune la ce ar trebui să ne așteptăm în viitor, pe fondul unei crizei demografice în care ne afundăm, dublată de scăderea calității forței de muncă, din cauza actului de educație tot mai slab.
Reporter: Putem să spunem că avem o prăpastie între elevii de liceu și profesorii lor, ca mentalitate, ca deprinderi, ca bagaj de cunoștințe? Când a fost modificată, de pildă, ultima data, curricula de liceu?
Mircea Miclea: Curricula de liceu n-a fost modificată în ultimii 15 ani, cred că, deloc. Mici ajustări s-au făcut.
…unii dintre elevi învață exact aceleași lucruri pe care le învăța părinții lor.
Dar nu cred că acesta este principala problemă. Adică, sigur, și asta este o problemă, curricula, dar calitatea actului didactic s-a deteriorat foarte mult. Un profesor bun cu un curriculum prost poate să facă, să producă o învățare bună. Pentru că el e bun și știe ce să facă, astfel încât elevii să învețe. Un profesor prost, cu o curriculă bună, va face o învățare proastă. Deci între actualitatea curriculei și calitatea actului de învățământ sunt profesorii.
De asta, de exemplu, în Finlanda, curricula este foarte vagă, profesorul primește curriculum numai în funcție de output-uri: ce trebuie să știe elevii la finalul semestrului? Cum anume își construiesc lecțiile, asta este problema profesorului. Nu i se spune: lecția unu în data de cutare, lecția doi, în data de cutare, și vine inspectorul și-i spune: nu v-ați ținut de planificare! Am încercat o variantă de genul ăsta, am avut o discuție cu sindicatele, pe tema asta, să redefinim curricula în funcție de output-uri. A fost o revoltă totală. “Cum adică, ce credeți Dvs?! Nu ni se spune ce trebuie să facem, ca să vina domnul inspector să ne pedepsească fără să știm de ce?!” Deci nu merge… E încă atitudinea paternalistă: “dati-ne, spuneți-ne exact”, după ce tot ei protestează că e prea încărcat. În esență, cred că problema principală este calitatea cadrelor didactice, actul de predare care este foarte deficitar – cu excepția unei minorități care este foarte bună.
Și aici văd două aspecte care influențează calitatea actului de învățare. Unu, atitudinea profesorului față de ceea ce predă. Atâta sunt de lehamisiti, de sictiriti, în legătură cu ceea ce predau… mereu se plâng că au salarii mici, ca să-și legitimeze lipsa de interes. Acuma e problema așa: atunci când un profesor predă, el nu comunică numai un conținut, adică ce trebuie învățat, ci și o atitudine față de conținutul respectiv. Dacă tu predai cu lehamiseală materia ta, cum să învăț eu cu entuziasm materia care nu e a mea?! Nu e a mea, nu câștig bani din ea, nu e a mea! Ei, aici e marea problemă. Lehamiseala asta și sictireala… la receptor vine conținutul plus atitudinea, se iau la pachet. Și atunci, dacă te văd pe tine că predai așa… în răspăr, ceea ce predai, sau numai superficial, dacă tu predai superficial, eu nu pot învăța în adâncime. Dacă tu predai demotivat, eu nu pot să am motivația învățării. Deci atitudinea se asociază conținutului și deteriorează actul de învățare. Atitudinea asta nu era înainte de ’89 .
Rep.: Cu alte cuvinte, prin atitudinea pe care o au constant, unii profesori își sabotează singuri statutul social, iar apoi se plâng că nu sunt respectați…
Mircea Miclea: Nu are cum să fie respectat. De ce să fie respectat?! Că e plictisit și lehamisit în exercițiul propriei lui profesii?! Aici e marea problemă, nu curricula. Sigur, și curricula, dar atitudinea asta… Și s-a făcut un “gap” (decalaj, n. red) . E o generație acum, a internetului, digital natives, digital minds, care are o altă atitudine față de informație și față de predare.
Numai că profesorii iau ca prototip pentru ce înseamnă să predai pe profesorii pe care ei i-au avut când au fost elevi, și cred că a fi profesor bun de multe ori înseamnă cum au fost profesorii lor buni. Dar acei profesori predau la altă categorie de elevi. Deci acum ai acești digital natives care au, datorită interacțiunii lor cotidiene cu mijloacele de informare, internetul, jocuri de calculator, telefoanele mobile… astea sunt activități cotidiene, de la 3 ani încep. Da? Această interacțiune cotidiană cu genul asta de mijloace îi face să înceapă să aibă preferințe, predispoziții.
Preferă informația multimedia față de informația text, de ce? Totul e multimedia, internetul tot e multimedia! Ei vor multimedia, tu le dai numai text. Și vrei să fie mulțumiți. Doi, preferă informația pe care s-o poată accesa oricând. Ei vor să-și downloadeze oricând orice, școlile nu au dezvoltată componenta asta de e-learning. Am spus și asta, și măcar nu s-a șters din Lege, nu s-a șters, dar nu s-a făcut. Pentru că asta trebuie să faci… sunt profesori foarte buni în țara asta, le filmezi lecțiile. Și nu numai că le filmezi, le construiești și obiecte adiționale, adaugi exemple… Eu am un profesor care predă lecția, cum mi-o predă, nu mai știe nimeni… nicio problemă, am un ID cu care mă loghez și mă uit la lecția “Cercul” de câte ori vreau eu, predată de cel mai bun profesor din țara asta!
Dar ei ce au: informația accesibilă într-un singur loc, la ora de curs, în format oral. Deci eu aștept ceva, tu-mi dai altceva! Altă chestie: informație care să fie personalizată! Uitați-va că toți își personalizează imediat totul: conturi de rețele sociale, celularul, tot, tot timpul își personalizează. Ori, acolo nu e nimic personalizat. Totul e standard, nu poți să personalizezi nimic, să ai un proiect, să spui: ok, din informația asta, uite ce am făcut eu! Îmi apreciați această personalizare? Nu! La noi e: ai rezolvat asta, da, ok. N-ai rezolvat, pa!
Deci generația asta are niște așteptări, și e normal, pentru că trăiește într-un alt mediu, cu care interacționează permanent și nu mai au criza de informații pe care o aveam noi. Au nevoie mai degrabă de facilitatori, de oameni care să-i ajute, să-i încurajeze, să le transmită entuziasmul învățării. Deci ai o generație de nativi digitali care au altă structură mintală, iar in școală se predă ca și cum ar preda unei generații de acum 30 de ani. E o nepotrivire totală între așteptările generației și oferta școlară. Generația spune: aștept multimedia, oferta spune: text! Ea spune: aștept 24 de ore din 24 conținut accesibil, școala spune: numai când vrem noi! Ei spun: nu ne dați informații, le găsim în alte părți, dați-ne entuziasm, dat-ine atitudine, dați-ne valori. Școala spune: nu, noi vă dăm informație.
Rep.: Dacă tragem linie, după 4 ani, cum iese din sistemul preuniversitar un astfel de elev din liceu? Ce imagine are el despre sine, ce competente, așteptări și ce vise are?
Mircea Miclea: La elevi, trebuie să te gândești așa, ca fiind o distribuție de tip gaussian, pe clopotul lui Gauss. Infiferent de curriculum, indiferent de actul didactic, cei care sunt foarte buni sunt foarte buni, pot să învețe și la lămpaș, cum se învăța înainte, pot să învețe și dacă le tai partea de sus a literelor – știu un caz al unui copil care a început să învețe să citească, dar avea un abecedar cu litere mari cu partea de sus tăiată, și așa a învățat, închipuindu-și partea de sus a literelor. Deci ai segmentul acesta de 10% care va învăța orice ar fi. Mai sunt 10% în care orice tehnologie ai folosi, orice profesor ai pune, tot nu au performanță. Deci, 20%.
Problema este cu cei 80%. Ăștia au de pierdut, în condițiile în care actul didactic e deficitar. Mă rog, aș mai spune ceva, ce se întâmplă în școală: notele sunt excesiv de mari în raport cu performanțele. Adică se predă de mântuială și se dau note să se ascundă acea predare de mântuială. Și le cultivă o imagine de sine complet inadecvată. Ei nu sunt de notele pe care le primesc. Dar aceste note mari de dau în primul rând pentru a acoperi calitatea slabă a predării. Uită-te la diferența dintre notele pe care le obțin elevii și performanțele la evaluarea națională sau la Bacalaureat. Deci ce vezi? Vezi că se cultivă o iluzie. Tot liceul, patru ani de zile ți se întreține iluzia că ești bun, și apare realitatea care spune: nu ești bun deloc! Uite cum ești! Și pentru asta niciun profesor nu este penalizat.
Și atunci: ce se întâmplă cu elevii ăștia, cei 80%? Unu, ies cu o imagine despre sine distorsionată, cred că știu mult mai mult decât în realitate. Notele pe care le iau nu reflectă nivelul de competențe, reflectă doar atitudinea profesorilor de-a-și ascunde calitatea proastă a predării. Doi: ies niște oameni care sunt apatici în ceea ce fac, adesea, pentru că tot timpul au văzut apatia în jurul lor, lehamiseala, lipsa de interes, superficialitatea. Profesorii sunt modelele lor proximale! De la ei învață copiii ce înseamnă să muncești. Și atunci au pretenții exagerate, pentru că au o imagine de sine foarte bună, dar cu performanțe scăzute. Pretenții exagerate, capacitate scăzută, performanțe scăzute. Aici este marea problemă.
Și tot ceea ce văd la școală preiau: de exemplu, nu transferă cunoștințele pe care ei le au, nu le transferă spre practică, să îmbunătățească performanța lor în muncă. Rămân acolo, sunt legați de materie, nu fac transferul de cunoaștere, de la teorie la practică sau între diverse domenii de cunoaștere. Dacă întrebi despre ochi – au învățat la fizică despre optică, la chimie despre substanțele chimice, la biologie despre cum e alcătuit ochiul. Nu, ei se gândesc numai la lecția de biologie: ochiul!
Competența de a face analize, sinteze, evaluări, astea sunt operații cognitive complexe. Dacă mie mi se dă notă mare nu pe analiză, ci pe reproducere, mă uit pe notițe, mă întreb, din notițe îți dau răspunsul, iau notă mare. Dacă fac lucrul ăsta zi de zi, patru ani de zile, de ce să-mi dezvolt analiza, capacitatea de interpretare, de ce? Patru ani de zile, astea sunt cărți câștigatoare?! Mnu. Îmi iau nota. Punct.
Rep.: Și o ultimă întrebare. La ce ne uităm, ce ne așteaptă în viitor, dacă alaturăm sistemului acestuia de educație rezistent la inovare sau reformă și criza demografică cu care se confruntă România?
Mircea Miclea: Am cerut de la statistică în 2006-2007, când am făcut prima dată Raportul. Am spus: atenție, că este o chestiune de demografie. Așa, privite lucrurile… perspectivele sunt sumbre. Eu cred că va fi un colaps al sistemului de pensii. Orice om care este sub 50 de ani, trebuie să se gândească foarte clar că statul nu va mai avea grijă de el. El trebuie să pregătească, să aibă singur grijă de el, pentru că statul nu va mai avea resurse, indiferent de cât a cotizat el, ce-a făcut el. Nu mai are de unde. Și va fi un colaps al sistemului de pensii. Și al sistemului de sănătate, și oamenii asta trebuie să facă, ei singuri să aibă grijă de ei, pentru că nici copiii lor, nici statul nu vor mai putea avea grijă de ei.
Și asta trebuie să înceapă să gândească de la 30 de ani. Cu realism, nu cu tragedie, ci ca o chestiune matură, ca orice om matur care are o prognoză realistă și încearcă să-și trăiască viața în acord cu această prognoză realistă. Pe sistemul de învățământ, criza demografica deja se simte, apărea din 2006, am scris și în Raportul Comisiei Prezidențiale asta. Se va reduce numărul de studenți cu 20-25% până în anul 2025, care-i aici! Asta înseamnă universități și școli care rămân fără obiect, dar nu s-au luat măsuri. Calitatea forței de muncă, dacă nu este educația bună, se deteriorează. Și atunci rezultă sărăcie! Răspunsul simplu la întrebarea dumneavoastră este: vom fi și mai săraci! Relativ, nu neapărat în bani. Vom fi și mai săraci decât acum.