La cei 34 de ani ai săi, avocatul Alexandru Rîșniță a adunat un portofoliu cu peste 1.000 de clienți în spețe penale. De la ceea ce numește societatea interlopi, la victime, la inculpați pentru fapte de corupție, persoane care au comis crime, avocatul le-a avut pe toate. Într-un interviu acordat pentru Ziar de Cluj și NCN TV, Alexandru Rîșniță vorbește despre punctele esențiale din penal: declarația unui inculpat și pledoaria finală înainte de prima sentință.
Urmăriți întregul interviu:
Mihaela Trif: Aș dori să vorbim despre punctul zero al unei anchete penale. Punctul zero din punct de vedere al avocatului: atunci când clientul este invitat să dea declarații în calitate de suspect/inculpat. Cât de important este acest prim episod?
Av. Rîșniță: Acest prim episod este foarte important, însă la fel de important în economia cauzei este momentul în care alegi să dai declarații pe parcursul procesului penal. De ce este foarte important? În vechea paradigmă penală, pe vechiul Cod Penal, dacă dădeai o declarație și recunoșteai de pildă înainte de orice alte proceduri puteai beneficia de circumstanțe atenuante. Erau foarte multe avantaje în sarcina inculpatului care recunoștea de la bun început. Ei, în cadrul noii paradigme penale, deci după februarie 2014, în opinia mea, cel puțin, nu prea mai există niciun avantaj dacă recunoști. Practica mea la acest cabinet este că pe parcursul urmării penale nu dăm declarații în fața procurorului. Sigur, se susține de multe ori, este arhicunoscut acest aspect, că declarația poate fi folosită și împotriva ta, în realitate nu de puține ori este folosită exclusiv împotriva ta. Cred că, în general, declarațiile trebuie formulate nu la blind, că nu suntem la poker, ci după momentul efectiv în care avocatul consultă dosarul și chiar într-un moment îndepărtat în fața judecătorului.
Mihaela Trif: Există oportunitatea de a da declarații în faza de urmărire penală și în faza de judecată, după ce s-a efectuat trimiterea rechizitoriului către judecător. Când este mai oportună o declarație?
Av. Rîșniță: Atunci când vorbim de faza de judecată este bine să se dea declarația. Suspectul sau inculpatul pot să dea declarații oricând, în întreg parcursul procesului penal. De ce este important să dai declarații în fața judecătorului în special? Pentru că are posibilitatea să te audieze nemijlocit. Altfel este gradul de încredere în momentul în care audiezi o persoană, în vezi reacțiile, îl percepi personal, decât în momentul în care citești o declarație scrisă pe hârtie în fața procurorului sau polițistului într-o etapă anterioară. Deci cred că puterea de convingere a unui inculpat este mult mai mare în momentul în care este audiat personal de către judecător.
Mihaela Trif: De câte ori au existat situații în care s-au identificat probleme în declarația dată în faza de urmărire penală, deoarece nu corespundeau cu cele declarate și asumate de către inculpat?
Av. Rîșniță: Aceasta este într-adevăr o problemă recurentă, din păcate. Întâmpinăm și noi această problemă. Nu întotdeauna prinzi un dosar de la început, din etapa de urmărire penală. Câteodată îl preiei de pe camera preliminară sau chiar în apel și atunci trebuie să tratezi toată situația așa cum ai luat-o. Sigur, declarația nu corespunde de multe ori și voi face aici o paranteză: la noi, în România, există sau justițiabilii în momentul în care sunt citați la poliție sau la parchet au automat o ezitare. Românilor în general le este frică de poliție și de autorități. Automat finalitatea declarației lor, pentru ei, cu toate că finalitatea este ca ei să spună tot adevărul, în realitate își doresc să plece cât mai repede din acel loc. Asta am constat. Pe de altă parte, dorind să pleci cât mai repede din acel loc, declarația este scrisă de polițist sau procuror – o semnezi la final, o semnezi după citire, dar în realitate sunt rarisime cazurile în care o persoană chiar citește acea declarație cu atenție. Sigur că în momentul în care ai și un avocat prezent va citi el declarația și poate identifica anumite pasaje din care să se denote intenția sau lipsa intenției, aspecte pe care un profan al dreptului nu are capacitatea să le evalueze la acel moment. Atunci se nasc aceste declarații contradictorii. Nu de puține ori veți regăsi în instanță afirmații ale acuzaților, dar și ale martorilor, care spun în felul următor: eu nu am spus așa ceva, nu am semnat așa ceva. Din păcate, vorba aceea, ca la Petrică și lupul – nu te mai crede nimeni. Ajungem în situația ”păi, ce ați scris aici? Declar, semnez, susțin după citire”, ”Știu, dar nu am citit că așa mi-a scris polițistul”. Deci e o situație recurentă, din păcate. Se întâmplă.
Mihael Trif: Cât de important este ultimul termen de judecată, înainte de prima sentință? Ce se întâmplă atunci și dacă este considerat ”termenul-esență”într-un proces?
Av. Rîșniță: Ultimul termen este cel mai important termen într-un proces penal, pentru că se pun concluziile pe fond. Ai ocazia să își expui pledoaria finală. Pledoaria este cartea de vizită a avocatului și nu o spun doar din perspectivă mercantilă pentru client, ci și din perspectiva în care poți să câștigi în timp încrederea unui judecător. Un judecător care știe că ești în general un avocat pregătit altfel te percepe. Iar atunci, în momentul acela al pledoariei, practic, ai prefigurat de-a lungul procesului apărările, la fel cum acuzarea le prefigurează prin expunerea actului de sesizare. La final se depun toate aceste concluzii. De ce este important? Pentru că dese ori judecătorul, oarecum balanța nu este înclinată într-o parte sau alta în mod vertiginos, pentru că acea pledoarie, acele chestiuni inedite, o pledoarie bună, o pledoarie de calitate, o pledoarie expusă academic are capacitatea să conducă judecătorul înspre o soluție sau alta. Nicio situație nu este foarte clară în procesele penale în special. Tot timpul este o situație gri. Mai ales în procesele în care nu se merge pe procedura recunoașterii, deci cred că este foarte important acel ultim moment.
Mihaela Trif: La o mie de clienți vorbim de sute de pledoarii. Pe ce se bazează pledoaria dumneavoastră? Pe completul la care trebuie să o susțineți sau pe niște criterii standard care au legătură cu probatoriul administrat și rechizitoriul?
Av. Rîșniță: Aș spune că este vorba despre un amestec între cele două. Sigur, trebuie să ne raportăm la probatoriu pentru că asta este finalitatea pledoariei, ne raportăm la probatoriul din dosar. Procesul penal funcționează cu două adevăruri: există adevărul adevărat, dacă pot să îl numesc ca atare, pe care îl știe Cel de sus și adevărul judiciar. Adevărul judiciar este cel care își găsește ancorare în materialul probator. Este singurul adevăr important în plan judiciar. De asta nu este neapărat indicat să dai declarații într-o primă fază, din punctul meu de vedere, pentru că s-ar putea ca adevărul judiciar să te conducă înspre o altă apărare. Cu toate că adevărul adevărat ar fi de partea ta. Și atunci, acționând cu acest adevăr judiciar și declarațiile sunt formulate în aceeași notă. Spuneam că ne raportăm la probe, dar ne raportăm și complet. Văzusem și interviul anterior cu colegul Radu Chiriță, pe care îl simpatizez foarte mult, într-adevăr există complete la care îți permiți anumite chestiuni și complete la care nu îți permiți anumite chestiuni. Complete care, știu eu, sunt mai aspre sau mai puțin aspre, care sunt mai înspre procedură sau care sunt mai spre fond. Și atunci, întreaga apărare, nu doar pledoaria, trebuie grefată pe această conduită a completului.
Mihaela Trif: Se completează pledoaria cu ultimul cuvânt al inculpatului?
Av. Rîșniță: Ultimul cuvânt al inculpatului depinde… Lucrăm cu anumiți inculpați care pot să țină ultimul cuvânt câteva ore în șir, care au capacitatea de a ține pledoarii asemănătoare pledoariilor avocățești, dar lucrăm și cu inculpați care au dificultăți în a formula un ultim cuvânt cât de cât în regulă. Și atunci, sigur, contează și acest ultim cuvânt, dar contează și cine îl expune până la urmă. Să știți că atunci când vedeți cei mai numiți interlopi periculoși, alte asemenea, îi regăsiți atât de panicați la ultimul cuvânt, pentru că este un domeniu în care ei sunt novici, până la urmă. Este foarte greu. Dacă ar trebui să își expună punctul de vedere în cadrul lor, în mediul lor, nu ar fi nicio problemă, dar fiind rupți în alt mediu, pentru că acest mediu judiciar este un mediu academic finalmente, iar atunci când vine momentul ca să te exprimi într-un alt mod te afli oarecum în dificultate. Se poate vedea stresul pe fața lor.
Mihaela Trif: Ați menționat un termen senzațional: interlop. De câte ori este interpretat greșit de către organele judiciare?
Av. Rîșniță: De multe ori sunt etichetate persoanele ca fiind interlopi. Interlop, până la urmă, este un individ cunoscut ca, nu știu, o etichetă care este plasată de multe ori fără vreo probă anume care să denote existența … Se imprimă o valență negativă, pentru că nu este o noțiune foarte clar definită, cel puțin la nivel nomenclatural. La noi este văzută ca o chestiune negativă: dacă ești interlop ești din lumea interlopă automat. Și asta este o chestiune foarte importantă. În momentul în care tu audiezi, ca judecător, audiezi un inculpat, dacă el este un profesor universitar, un jurist, un om cu studii superioare ai cam același grad de percepție asupra situației. Inculpatul explică judecătorului în cadrul unei declarații ce a făcut, cum a perceput el situația și de ce se consideră vinovat, cum a gândit întreaga situație, iar judecătorul înțelege pentru că se poate raporta, pentru că se poate pune în piele lui. E o chestiune de clasă socială. Nu mă refer la bani, ci la studii. O persoană cu studii superioare se exprimă altfel. În momentul în care este vorba despre o persoană dintr-o altă lume, o lume străină judecătorului, iar acea persoană îți explică exact raționamentul care l-a condus să acționeze în maniera în care a acționat, judecătorului i se pare automat straniu și dubios, fără să se raporteze la mediul din care provine acea persoană. De fapt acesta este marele merit al magistratului: acela de a se sustrage influenței ambiante și de a pronunța o hotărâre conformă cu așteptările ei viitoare. Trebuie să te raportezi foarte mult la o persoană și de unde vine aceasta.
Fac o paralelă. Eu am cauze în toată țara, sunt foarte puține instanțe în care nu am pășit de-a lungul carierei mele, dar am constat niște diferențe culturale extraordinare. În momentul în care părăsești arcul carpatic diferențele culturale sunt extraordinare. În momentul în care formulezi apărări în fața Curții de Apel Iași vezi care este practica acolo, cum gândesc oamenii. Gândesc diferit, efectiv. Toate au la bază aceste diferențe culturale extraordinare. Învățam la istorie în clasele 1-4 că în 1600 a trecut Mihai Viteazu cu armata Carpații și ni se părea o chestiune de tipul că a trecut pe valea Oltului. În realitate era un efort titanic. Și atunci, prin această graniță naturală a arcului carpatic s-au generat culturi total diferite și aceste culturi își găsesc reflexie și în maniera în care inculpații acționează și își explică acțiunile.
Pe aceeași infracțiune, dau un exemplu. Am avut o situație din afara arcului carpatic, în care erau două persoane care s-au denunțat reciproc, un grup infracțional cu trafic de droguri. Fiecare în parte a spus ”mă, eu l-am denunțat pe el știind că e nevinovat pentru că și el m-a denunțat pe mine” și mi s-a părut o chestie atât de ciudată și atât de interzisă în acest arc carpatic, pe care îl iubesc și sunt foarte mândru că sunt clujean. Tot timpul când mergem în deplasări ni se spune că suntem din Cluj, că suntem civilizați. Îmi crește inima în mine când aud aceste chestiuni. Pentru mine sunt foarte mândru că sunt transilvănean și clujean. Și atunci vedem că oamenii reacționează altfel în fața unor stimuli. Nu am auzit nicio dată în Cluj ca o persoană să suspecteze o persoană denunțată și el să meargă să denunțe o infracțiune pe care a săvârșit-o el, în mod mincinos. Uitați-vă și sub aspectul organelor de urmărire penală. Vorbim de persoane mult mai civilizate în Transilvania. Chiar acum a fost arestat procurorul Negulescu din zona de sud. Dacă lecturăm discuțiile… Ca și comportament, ca și maniera în care se exprimă, nu doar nomenclatural ci ca agresivitate în discurs, nu există așa ceva la noi. Este o diferență culturală. De asta nouă ni se pare șocant. Lor nu li se pare șocant, pentru că asta este normalitatea lor.
Mihaela Trif: Știm că în vacanțele petrecute în afara țării, alături de partenera dumneavoastră, avocată și ea, Alina Toderici, intrați în sălile de judecată din statele în care vă aflați. Ați întâlnit diferențe între procesele de aici și cele din alte state?
Av. Rîșniță: Da. Chiar am o poveste foarte mișto din Malta. Căutam Înalta Curte din Malta, o clădire obscură, dar mare. Era plasată între alte clădiri și la un moment dat, căutând instanța pentru că GPS-ul spunea că e în apropiere, întâlnim un pâlc de tineri la costum, patru ace toți, dar cu sprâncene întrerupte, cu tatuaje pe gât, am crezut că era vorba de o nuntă. Pentru că nu obișnuiești să vezi oameni care au o alură de vagabonzi și să fie îmbrăcați elegant. În realitate am aflat că acolo era Înalta Curte. Și ce credeți că scria primul lucru în clădire? Că nu ai voie să intri fără costum. Este o chestie extraordinară pe care eu aș implementa-o și la noi. Este inadmisibil, din păcate ne lovim de acest aspect și cu clienții care ne întreabă cum să se îmbrace la instanță. Le spunem să se îmbrace frumos, iar ei vin cu un hanorac cu glugă. Nu spun că haina îl face neapărat pe om, dar este totuși un grad de respect pe care trebuie să îl arăți în momentul în care te prezinți într-o instituție cum este o instanță de judecată. Și cred că de asta sunt și așa de impunătoare clădirile, până la urmă și din punct de vedere istoric.
Revenind la ideea cu Malta, intrăm în sala de judecată avocații și procurorii nu au robe, foarte interesant, doar judecătorii au robe. Intră judecătorul și la fiecare cauză a adresat aceeași întrebare: Care dintre voi este inculpatul? Ceea ce mie mi se pare absolut genial. În momentul în care intri tu nu știi care e inculpatul pentru că absolut toți sunt la costum și cravată. Am avut o situație cu un coleg care a avut de mult, prin 2014, un oficiu cu o bătaie la o nuntă și l-au luat de acasă. Și-a schimbat pijamaua, și-a luat o bluză și a intrat la instanță. Inculpatul, venit de la nuntă, era îmbrăcat în costum, iar judecătorul l-a întrebat pe avocat ”știți de ce vă aflați aici?”, pentru că a apreciat că persoana care era la costum era avocatul. De aici decelăm importanța unei vestimentații corespunzătoare în momentul în care intri într-o sală de judecată.
Mihaela Trif: În încheiere, aspectele discutate anterior care compun acea pledoarie și ultima ședință de judecată cât de mult pot conta în pronunțarea sentinței?
Av. Rîșniță: Îmbrăcămintea adecvată nu are un impact neapărat, ci denotă o chestie de respect. Pe un proces de lungă durată judecătorul ajunge să cunoască inculpatul. Asta este foarte important și de aceea îi încurajez pe toți să se prezinte la toate termenele. În momentul în care ajungi să cunoști inculpatul îl percepi personal, îl auzi de fiecare dată, îți formezi o părere despre el. Așa îți faci prima concluzie dacă persoana a fost aptă să săvârșească acea infracțiune care este imputată, iar ulterior faci analiza probatoriului. Asta e diferența între civil și penal. În penal pledoaria își păstrează valențele de odinioară, în civil procedura a ajuns azi scriptică, nu mai vezi omul, ca să mă exprim plastic. Se prezintă avocații, totul este în scris, situația este mult mai dezumanizată, dacă pot să spun așa, cu toate că este o sintagmă grea. În penal trebuie să vezi omul efectiv.
Mihaela Trif: Toate aceste nuanțe nu duc la concluzia că trebuie să îți dovedești nevinovăția în loc să îți fie dovedită vinovăția?
Av. Rîșniță: Da. Din păcate trebuie să îți dovedești nevinovăția. Este și opinia mea. Trebuie să îți dovedești nevinovăția sau acel dubiu despre care se vorbește în Codul penal care trebuie să fie cert. Eu mă pun în pielea judecătorului tot timpul. Mă gândesc ce aș face cu acest dosar, în raport de probe aș achita direct. Dar eu ca și avocat nu mă opresc aici, încerc să administrez probe prin care să îi dovedesc nevinovăția, pentru că nu mă pot baza pe această chestiune, din păcate.