În contextul ultimilor doi ani, mulți dintre noi continuăm să muncim și să petrecem aproape 24 de ore din 24 între pereții caselor noastre, iar asta scoate la iveală și aspectele mai puțin benefice din familii.
Despre violența domestică, despre cum gestionăm stresul din familie, ce facem când ajungem să trăim anxietatea și depresia, despre individualismul care ne sabotează viața, despre reglarea comportamentul, atunci când observăm că îi lezăm pe cei dragi, dar și despre miturile care există legate de psihologul judiciar din România, deseori confundat cu profilerul criminalist din filmele americane, ne vorbește psihologul, psihoterapeutul și avocatul Gabriela Groza. Interviul integral îl găsiți în materialul video.
Gabriela Groza, psiholog judiciar, psihoterapeut: Să fii psiholog judiciar, presupune printre altele, să faci evaluări pentru instanțele de judecată, adică pentru procurori, sau pentru clienți pe care îi ai, adică sunt tot felul de situații specifice sistemului judiciar, care necesită o evaluare psihologică. De la o evaluare a victimei care acuză, poate un abuz sexual sau anumite violențe, la o evaluare a agresorilor, să vezi dacă prezintă sau nu risc, chiar și în cazul violenței domestice evaluări pe care le faci în situații de dreptul familiei, de exemplu evaluezi părinții (să vezi daca au sau nu abilități parentale), sau evaluezi copiii minori (să vezi dacă au relații de atașament bune cu părinții), pentru raportul către judecător, în cazul în care este vorba de stabilirea unui program de vizite sau domiciliul copilului, în cazul unui divorț. Așadar, vorbim de evaluări făcute pentru un proces, fie unul penal, cu victime și agresori, fie unul civil. Sau putem face evaluări despre starea psihologică sau efectul psihologic avut în cazul unui accident la locul de muncă, al unui caz de bullying de la școală, ori al unei hărțuiri la locul de muncă.
Reporter: Cât de mult se aseamănă profesia aceasta de psiholog judiciar, cu ceea ce vedem noi prin filme, cu acei profileri care merg pe teren, se gândesc care ar fi mentalitatea infractorului, modul lui de operare?
PROFILER SAU PSIHOLOG JUDICIAR?
Gabriela Groza, psiholog judiciar, psihoterapeut: Se aseamănă destul de puțin și mulți dintre cei care aleg să studieze psihologia judiciară la un opțional sau aleg o profesie în direcția asta își imginează multe din ceea ce văd în filmele americane, pentru că este singurul reper pe care îl are un om când se gândește la un psiholog judiciar, poate nu ai citit cărți care să aibă protagonist un psiholog judiciar în România, nici nu ai văzut un film cu asemenea personaje din țara noastră, deci nu prea ai cum să te inspiri. Așa că rămâi poate cu impresia că este o meserie foarte interesantă, dar este mult romanțată și varianta care poate apare la televizor, într-o emisiune. De multe ori este greu, trebuie să ai multe întâlniri cu persoanele, nu ești sigur de rezultate, toate evaluările au o notă de subiectivism, atât cele făcute de experții criminaliști, cât și cele făcute de experții care pun diagnosticul psihiatri. Studiile spun că același expert evaluează diferit aceleași probe sau aceleași persoane, în momente diferite, de exemplu la 2-3 săptămâni sau la câteva luni distanță. Asta ne face să ne punem mereu sub semnul întrebării întrebarea noastră și cred că ăsta este un lucru bun, că realizezi consecințele muncii tale, consecințele pe care o propoziție le are, felul în care ea poate să cântărească extrem de mult în viețile oamenilor, pentru că se iau decizii pe baza ei, decizii care influențează vieți. Așadar trebuie să fii foarte atent, niciodată foarte sigur, trebuie să mai spulberi din credințele pe care le au specialiștii în drept asupra a ceea ce înseamnă psiholog, că ei de multe ori au impresia că noi sigur știm, că noi sigur ne dăm seama și că știm ce gândește cineva și stim dacă copilul de 5 ani chiar a trăit acele lucruri sau are amintiri false sau fabulează. Uneori nu știi. De foarte multe ori ai toate indiciile să mergi într-o direcție, dar uneori nu prea știi, deci trebuie să poți să îți asumi și asta. Deci munca asta presupune o anumită înțelepciune, o anumită frustrare dată de această incertitudine și multă responsabilitate.
Reporter: dacă ne gândim la ultimii doi ani grei pe care i-am traversat și care nu s-au terminat încă, din punctul de vedere al provocărilor, a ceea ce a adus pandemia și schimbările în viața noastră, cum s-au schimbat lucrurile în ceea ce privește cazurile pe care le ai?
Gabriela Groza, psiholog judiciar, psihoterapeut: Mă pot gândi aici la cazurile pe care le am ca psihoterapeut – aici vorbim despre psihologul care face intervenții, face terapie cu persoanele care constată că au o problemă de ordin psihologic (nu neapărat psihiatric, adică nu neapărat un diagnostic). Experiența mea, în ceea ce privește adulții cu care lucrez, am observat că sunt destul de multe persoane acum, care vin în terapie cu probleme de anxietate puternică, adică îngrijorarea aceea nejustificată, raportată la riscul pe care îl are situația. Mai sunt persoane care au început să consume alcool mult mai mult decât își doreau și încearcă să reducă consumul de alcool, chiar să îl elimine de tot, dacă simt că nu mai au deloc control. Mai sunut persoane care,pe fondul pandemiei și a statului foarte mult în casă au o stare depresivă, pentru că nu socializează și nu prea știu să socializeze, e cu atât mai greu pentru cei care nu sunt în cuplu sau nu au o familie aproape, pentru cei care, de regulă, își petreceau timpul cu prietenii. Din ceea ce am remarcat eu, cei care sunt singuri sunt și mai puternic afectați și, în acest context, am ajus să ajung și cu mulți medici, care au fost foarte agasați de tot ce s-a întâmplat, pentru că au fost multe reguli noi, multe situații de criză, anxiatate și pentru familia lor, de multe ori pentru familiile lor, că își fac griji de multe ori să nu îi îmbolnăvească, deci în foarte multe domenii au apărut foarte multe probleme, ceea ce este normal, pentru că suntem de fapt într-o situație de criză, o situație de incertitudine. Dar incertitudinea exact asta aduce, ne proiectăm acolo toate grijile, toate scenariile negative, mai ales dacă avem o tendință anxioasă. Asta facem, pe tărâm de incertitudine, proiectăm îngrijorări, acelea pe care oricum le aveam în minte, dar acum avem și terenul fertil să le amplificăm.
Reporter: Există o mai bună adaptare la însingurarea din aceste perioadă, din partea persoanelor introverte, dat fiind că ele oricum obișnuiau să petreacă timpul mai mult solitar, decât în cazul extroverților, cei cu nevoi mari de socializare, dacă vorbim de temperamentul, de personalitatea diferită?
DEPRESIE ȘI ANXIETATE ÎN PANDEMIE
Gabriela Groza, psiholog judiciar, psihoterapeut: Extroverții, cei cu o nevoie puternică de sociabilitate, cei care se încarcă cu energie din interacțiunile umane, cei care preferă să-ți petreacă timpul liber împreună cu alții, suferă mai tare că nu pot să facă tot ceea ce făceau înainte, eși mulți dintre ei compensează cu variantele posibile (vorbit mult la telefon, întâlniri și socializare între prieteni pe zoom și pe diferite platforme). Dar nu i-aș compara cu introverții, cu cei care preferă mai degrabă să fie solitari, să se relaxeze și să muncească așa, pentru că puterea de adaptare a introverților de adaptare într-un context social, poate să fie mai mică, deoarece ei nu au nevoie de atât de multe interacțiuni, dar în contextul actual, de această natură, să nu mai aibă deloc interacțiuni, adică nici măcar interacțiunile acelea întâmplătoare sau inițiate de ceilalți, numai pentru că ești într-un context (suntem toți împreună, mergem toți la cafea, vii și tu). Deci opțiunile introverților devin foarte limitate, deoarece ei nu au cumva nici plăcerea, nici abilitatea dezvoltată (căci neavând plăcerea, nici nu exersează) de a iniția interacțiuni, așadar ei au, de multe ori, doar o reacție la ceea ce se întâmplă din exterior: dacă sunt chemat, dacă sunt invitat, atunci vin, dacă se organizează de către altcineva, atunci eventual vin, dar eu nu aș iniția, nu aș suna eu un prieten, nu aș iniția eu o întâlnire să îi zic hai la mine sau nu i-aș spune hai că trec pe la tine. Așa că, de multe ori ei ajung să fie foarte izolați și am avut în terapie persoane care nu au ieșit din casă foarte mult timp, nu s-au întîlnit cu nimeni luni de zile. Dacă mai aveau și un fond anxios, dacă au trăit cu multă anxietate ideea de pericol, de virus, de moarte, de îmbolnăvire, mai ales în prima parte a pandemiei, atunci cumva s-au izolat și din acest motiv și au ajuns cu stări depresive puternice după un număr de luni, pentru că nu mai găseau bucurie în activitățile pe care făceau. Aici este de fapt cheia în depresie, că nu mai găsești bucurie, nu mai vezi sensul, nu-ți mai vine să faci nimic, mai degrabă tinzi să te izolezi, ai o stare din care simți că nu poți să ieși. Și am avut astfel de cazuri în terapie. Pe de altă parte, în situația de anxietate, asta poate să ducă la diferite alte comportamente, de exemplu, sunt persoane care, atunci când sunt anxioase, devin agresive, pentru că simt că nu pot controla și încep să ridice tonul, pentru că de fapt sunt stresate, sau să jignească pentru că nu știu să gestioneze situația și simt presiunea aceea internă puternică.
CÂND VIOLENȚA DOMESTICĂ PARE SINGURA SOLUȚIE
Violența domestică, de foarte multe ori este o “soluție” pe care o găsesc persoanele, pentru o situație dată. O soluție proastă, evident, dar o soluție. Adică cum gestionez acest conflict, pe care îl am? Păi te lovesc, sau te înjur. Pentru unele persoane această violență este chiar singura soluție pe care ei o văd, în acele momente. Pentru altele, această soluție este cea mai ușoară, cea mai la îndemână și nu au nicio motivație să nu o folosească. Deci ea pare o soluție ce vine ca o rezolvare la niște probleme. Iar problemele de familie în această perioadă sunt date foarte mult de schimbările care au apărut: să stea copiii acasă, să nu meargă la grădiniță sau la școală, asta este percepută ca o suprasolicitare. Să trebuiască să te concentrezi, în condițiile în care inainte nu erai obișnuit să o faci – să lucrezi tu dintr-o camera, persoana din familie dintr-o altă camera, să ju-ți intri ușor în rolul de muncă, deoarece spațiul nepotențează o anumită stare (noi asociem ideea de acasă cu alte activități: a avea grijă de copii, a face mâncare, a petrece timp cu soțul, cu relaxarea, cu altceva, nu neapărat cu munca). Pe fondul acestor schimbări și a faptului că nu ai o gură de aer uneori, că nu ai o pauză din mediul acela, poate nici măcare la o relaxare cu prietenii, care se petrece tot în acel mediu, căci îți chemi prietenii la tine acasă, devine totul foarte apăsător.
ÎNSINGURAREA, AL OPTULEA PĂCAT AL OMENIRII
Este și o consecință a faptului că ne-am creat un pic viețile așa. De-a lungul câtorva decenii, însingurarea asta, orientarea asta spre individ, mai mult decât spre grup sau spre societate, a fost cumva o tendință: orientarea mea personală, cariera mea, jobul meu. Am devenit destul de individualiști, suntem evaluați foarte mult prin performanțele individuale, prin ce am reușit eu să fac cu viața mea, sensul pe care eu îl dau vieții mele – este foarte mult accentual pe mine, pe individ. Ne-am cam dus înspre însingurare, în ultimele decenii, noi, ca și indivizi într-o societate. Am biroul meu, am casa mea, totul este îngrădit, am viața mea, am scopurile mele, totul este despre mine
Reporter: Și poate am lăsat deoparte ideea de conexiune, de comunitate? Comunitatea văzută în sens larg, dar și în sens restrâns, iar asta cred că se simte cu atât mai mult, cu cât întemeiezi o familie și cu atât mai mult cu cât apar copiii, o perioadă în care apare nevoia puternică a unei comunități a femeilor, a unui grup de prietene, de mame sau de bunici, acele grupuri vitale de suport și ajutor pentru proaspăta mămică.
Gabriela Groza, psiholog judiciar, psihoterapeut: Sunt extrem de importante și, de multe ori le constatăm doar când ajungem acolo. Am persoane în terapie, persoane cu depresie post-partum, care simt acele sentimente de depresie, dar mai mult de anxietate decât de depresie, deoarece simt că nu o să se descurce, că nu sunt în stare, lucruri care nu apăreau în trecut la același nivel, pentru că existau niște obiceiuri în comunitate: veneau femeile la femeia care a născut și o ajutau, îi aduceau de multe ori mâncare, sau îi spălau hainele sau o ajutau cu sfaturi.
CÂND TOT CE AI NEVOIE ESTE SĂ AUZI “ȘI EU AM CREZUT ASTA”
Sau este suficientă și simpla normalizare, care este esențială în orice situație de anxietate, adică să știi că e normal ce ți se întâmplă, e normal să crezi că nu o să te descurci, acel „Și eu am crezut asta!”. Dar uneori, trăind o mare însingurare, nu mai este nimeni care să-ți spună “Și eu am crezut asta!”. Sau se întâmplă mult mai rar să ai această normalizare din partea grupului, să ai sentimental că ceea ce trăiești este firesc pentru situația respective și că ai suportul celorlalți. Iar asta este valabil nu doar la o femeie care naște, ci și la un bărbat care-și pierde locul de muncă și care are gânduri legate de cum o să-ți întrețină familia. Acest individualism ne duce spre o lipsă de suport din partea celorlalți, pentru că așa se întâmplă lucrurile. Iar dacă nu ai acest support atunci când ai nevoie, poți să intri în niște stări psihologice nesănătoase, problematice (au fost chiar cazuri de suicid, cazuri de violență extremă, chiar cu cei din familie, pentru că erau disperați, nu mai știau ce să facă). Și nu aveau suport, de fapt, despre asta este vorba – dacă ai un suport bun, traversezi mai ușor orice criză. Suportul poate să fie și intern, că ai propriile mecanisme să faci față unei situații, dar de multe ori ai nevoie și de cel extern, de oamenii din jurul tău, care sunt acolo. Uneori trebuie doar să fie acolo, nu să facă foarte multe. Dar dacă nu sunt, e posibil să traversezi foarte greu perioada aceasta.
Stresul apare când traversezi o situație pe care tu apreciezi că nu ești în stare să îi faci față (tu o evaluezi așa, e o autoevaluare). E o apreciere subiectivă, pentru că este foarte posibil ca de fapt tu să îi faci față și să ai toate abilitățile, dar simplul fapt că tu crezi că nu vei face față, cauzează deja stres. Dacă situația este relevantă pentru tine și poate să aibă consecințe negative mari, stresul e cu atât mai mare. Stresul generează fie disfuncționalități în relațiile cu ceilalți, fie stări greu de traversat intern, fie și una, și alta. Din acest punct de vedere, avem toate condițiile pentru anxietate și pentru depresie, în această perioadă.
În măsura în care așteptările sunt realiste, este normal că ai un sprijin în partenerul tău, dar repet, trebuie să fie așteptări realiste: și tu ai niște nevoi, dar și el le are, și tu ai niște lipsuri, dar și el le are, în perioada aceasta atipică și nu tot timpul suportul pe care până acum ți-l acorda, mai poate să ți-l ofere.
Inteviul integral, în materialul video.