În fiecare dintre noi ura și-a găsit motiv (motivații) să se extindă, să ne cuprindă, să ne cotropească la fel cum rușii cotropesc Ucraina: făcând una cu pământul tot ce am crezut că avem bun în noi, tot ce s-au străduit părinții, profesorii, prietenii să clădească în noi.
Catedralele sufletelor noastre s-au surpat.
Un ”cântăreț de manele” a acuzat conducerea Filarmonicii din Timișoara că a fost discriminat din cauză că nu a primit aprobare pentru a-și cânta din repertoriu într-una dintre sălile acestui lăcaș de cultură. Este despre a îi da fiecăruia după gusturi și despre cum nimeni nu poate defini ce e ”Cultură”, filtrând după propriile gusturi. Și, țin să precizez asta: dacă omul ar fi cântat din muzica compusă de Dimitrie Cantemir, ar fi fost lăsat (?), că tot despre manele vorbim…
Ia să facem un recurs la Istorie, până să mergem mai departe.
Sursele istorice consultate afirmă (citez): ”Maneaua este un stil muzical al secolului al XVIII-lea, apărut în Țările Române în perioada fanariotă. Influențele muzicii turcești asupra muzicii tradiționale românești au dat naștere manelei. Cuvântul manea provine din turcescul ”many”, care înseamnă ”cântec duios”. Pentru interpretare erau folosite instrumente muzicale precum: naiul, cavalul, cobuzul, chemanul, muscalul, tambura. De-a lungul timpului a fost confundată cu meterhaneaua, cu muzica lăutărească sau cu muzica țigănească, cât și cu muzica ”manea” de după anii 80.”
Și ne mai spun aceleași surse (citez): ” Într-un context social multicultural, reprezentat de turci, greci, sârbi, macedonieni, bulgari, evrei etc., cântecul duios a influențat baladele autohtone din Peninsula Balcanică. Cu timpul, maneaua a devenit un amalgam de influențe ale muzicilor tradiționale ale popoarelor respective (nu doar influențe turcești), pe un fundal tradițional românesc. Deci inițial, maneaua, în cazul românilo,r a fost muzică tradițională cu influențe ale muzicii tradiționale turcești, evreiești, bulgărești, sârbești etc. Dacă sonoritatea unei melodii a fost schimbată la nivel de note sau cuvinte, fondul esențial al melodiei a rămas muzica populară românească.”
Prin urmare, scoatem din sala Filarmonicii timișorene ”fondul esențial al melodiei (care) a rămas muzica populară românească”? Și ne lăudăm cu asta, mai mult, o definim subcultură, că ar proveni de la etnia roma, pe care mulți români, în nimicnicia lor, încă o disprețuiesc. Rupți în cur, dar plini de ei, românii dezbat pe lângă subiect.
Prin urmare, despre ce vorbim? Despre ura din noi. Despre cum avem impresia că spoiala de educație ne face superiori semenilor noștri.
Despre iobăgie sufletească.
Ce m-a frapat, că am avut curiozitatea jurnalistică să documentez luările de poziție pe subiect: răutatea acestor ”dezbateri” și opinări. Venind de la ”duomni” și ”duamne” care, sunt convins, pe la chefuri, după ce se îmbibă bine, sunt sus pe mese cu mâinile în sus și azvârlind ”duios” din țâțe, șunci și șolduri pe ”fondul esențial al melodiei (care) a rămas muzica populară românească”.
Aceștia ne sunt marii consumatori de cultură, autointitulați intelectuali. Dacă i-ai branșa la un contor, ar da cu zero la empatie și consum intelectual.
Chiar nu știu ce ”cultură” consumă respectivii domni și respectivele doamne (poate cultura urii), dar pot spune că m-am lovit de opinii oribile, grotești, care nu au nici cea mai mică legătură cu intelectualitatea și cultura și nici măcar cu bunul simț. Nici măcar cu minima informare cu privire la subiectul ”controversei”.
Cu toții au sărit de cur în sus: ”e muzică țigănească, e subcultură”. Să-i fi auzit și Dimitrie Cantemir…, la câtă ”subcultură” a compus și creat și el, cred că renunța să mai fie domn al Moldovei.
Plus, vă pute cumva Goran Bregović? După ce toți anii 80-90 ați distrus discotecile pe ”bănățenele” lui și ale Lepei Brena?
Oricum ”culții” opinaci se zbat într-o mare confuzie: chiar dacă majoritatea lăutarilor din trecut au fost țigani (romi, pe nou), aceștia au fost un fel de ”răspândaci” (colportori) ai muzicii tradiționale românești. Ei nu au adus nici un prejudiciu muzicii. Maneaua, chiar dacă a fost cântată și de lăutarii de etnie romă, nu este o muzică țigănească (roma, pe nou). Până și în filmele „Șatra” sau „Underground”, în generic este precizată originea cântecelor, fiind doar muzica populară locală interpretată de etnicii roma locali.
Lăutarii de etnie roma spun clar că maneaua contemporană, cântată de Nicolae Guță, Adrian Copilul Minune, Florin Salam și alții, este net diferită prin text și melodie de maneaua originală, cea veche de până în anii 80. După anii 80, maneaua a suferit schimbări majore: la compoziția artistică (maneaua de azi este în special un stil de muzică eclectic, caracterul tradițional lipsind uneori), text (coerența textului lipsește uneori la maneaua contemporană) și modul de interpretare al artistului (superficialitate față de sinceritate).
În plus, hip-hopul și manelele au mers mână-n mână o bună bucată de vreme și nici nu știm dacă cel care dorea să concerteze la Filarmonica din Timișoara voia să cânte hip-hop, sau manea.
În plus, abia ce a trecut anul de când am avut Neversea și Electric Castle, cu aceeași distracție… pe manele. Cu aceleași inutile discuții pe dinafară când, la concert, toți au ”bâțâit” în ritmul a ceea ce li s-a cântat.
Așa că, după lecția de cât sunt opinacii de varză, am de răspuns și la câteva întrebări: Când și cum am ajuns să îi urâm așa tare pe cei care nu sunt ca noi? De ce nu mai știm să ne exprimăm ideile în mod civilizat?
Acum, orice opinie în social media este dezbătută cu ardoarea și înflăcărarea unei conflagrații mondiale. Vorba aia: dă-i opinacului român suficient ”caps lock” și-ți câștigă orice dezbatere. În lozinci suntem cei mai tari. Lozincile cu rază lungă şi medie de acţiune sunt lansate asupra poziţiilor adversarilor.
Totuși, de unde aceste porniri războinice ale dezbatacilor noştri? Păi, simplu: educaţia (precară, dar cu masterate și doctorate făcute la normă) și îndoctrinarea de pe diversele paliere ale trecutului comun comunist – de la “Şoimii Patriei”, trecuţi prin “pionierat”, “utecism” şi “uasecerism”, cu toții ajung să aibă convingeri ferme. Convingeri de bulă, convingeri de fermă de troli (dar în cazul nostru, nu e cazul).
Doar comuniştii duceau o luptă perpetuă. Luptau cu orice fiind, permanent, în mijlocul unei stări revoluţionare. Lupta şi revoluţia domină propaganda – nimic nou sub soare.
Ca un exemplu: pe vremea lui Nea’ Ceaşcă nimeni nu muncea, ci doar lupta pentru îndeplinirea indicatorilor de plan. Se lupta pentru înfăptuirea cincinalului în patru ani şi jumătate. Nu exista retehnologizare sau modernizare. Exista „Noua revoluţie agrară”, „Revoluţia industrială” sau cea “culturală”. Un fel de “România educată” – ca să zic aşa, cea pentru care i-am plătit concedii şi vacanţe Întâiului Voiajor al Ţării, Klaus Iohannis (dar asta e, din nou, altă poveste).
Aşa că românul, indiferent de ce culoare sau etnie are a rămas cu “lupta” în sânge, în creier, în cuget şi în maţe. Un fel de “dă-i si luptă, neicusssorule” care e valabil încă de pe vremea lui Caragiale – de atunci tot ducem bătălii cu duşmani imaginari răsăriţi din veacuri nedefinite de timp. Bine că nu exista pe atunci internet, că nu mai rămânea piatră pe piatră din lupta românilor cu ei înșiși și cu imaginarul lor.
Prin urmare, orice dezbatere în România se duce ca de după ”fortificațiile” din căruțe ale unor tabere ţărăneşti din Evul Mediu, adevărate mașinării de război de opinii, cu românii aruncându-și provocări “peste gard”, într-o încleștare verbală fără formă și fără fond.
Dorinţa “distrugerii” şi “anihilării” adversarului de ”dezbatere” urmează, pas cu pas, ce se vede în cotidianul politic. Și, de aici, pornește și ”prinde” la public “discursul urii” – de la cotidianul peste care trecem fără să luăm atitudine.
Ne abrutizăm și lipsurile noastre le punem în cârca altora. Avem dușmani, fără să îi avem, că dușmanul adevărat este în noi.
E pizma.
E ce ni se spune de secole să nu facem: să nu râvnim la bunurile altora, să nu furăm, să nu ucidem. Dar o facem, cu voluptate.
Suntem scalvii urii.
Pășim pe ”Pământul Făgăduinței” dar nu-l vedem, că sclavii nu au acest drept. Doar oamenii liberi.
Dar Pizma, Lăcomia, Ura, Omorul, Minciuna, Furtul, Disprețul, toate acestea sunt lanțurle scaviei noastre.
Lanțurile iobăgiei noastre sufletești.
Lanțuri cu care dăm să sfărâmăm cuvintele contrare opiniilor noastre. Venim cu lanțurile la dezbateri, nu cu cuvinte, nu cu argumente…
(scris pentru strictsecret.ro)