Hop și Boc să se laude cum sprijină autoritățile locale (adică Însuși El, Excelența Sa), învățământul clujean și cum, datorită acestui sprijin, rezultatele se văd:.
”Clujul, din nou pe primul loc la Educație: cea mai mare rată de promovabilitate a examenului de bacalaureat ( 85,1%). 8 elevi clujeni au obținut nota 10 la examenul maturității! Felicitări!!!”
În 2021 au fost 3 elevi cu nota 10.
În 2020 au fost 83 de elevi cu nota 10. 14 în 2019. 104 în 2018. Șamd. Cu suișuri și coborâșuri. Nu prea cred că vreunul dintre acești bacalaureați ai anilor post 2010, ar fi luat nota 10 pe linie prin anii 80 ai secolului trecut.
Ne tot ducem în jos (și calitativ, și cantitativ, și ca ani), să constatăm că, pe măsură ce a fost distrus învățământul românesc, Inspectoratele județene școlare și-au găsit o utilitate: să nu lase să promoveze către sesiunea de bacalaureat acei elevi care ar putea ”strica” media județului.
Și, ca să nu se zică că mințimi, plini de ciudă, România primește de la Uniunea Europeană 543 de milioane de euro pentru a rezolva problema abandonului școlar, prin intermediul Planului Național de Redresare și Reziliență. Datorită investițiilor europene, expresia ”școala pentru toți” s-ar fi putut transforma într-o certitudine. Însă, ultimul program național de prevenire a abandonului școlar a lăsat 3.600 de beneficiari în stare de corigență sau repetenție. Că s-au luat banii, cu ghiotura și cam atât.
”Programul de educație remedială din 2021 a însemnat 30 de milioane de euro pentru niște cursuri care nu au reușit nici să-i scape de repetenție sau corigență pe mulți dintre elevii participanți. În unele județe, mulți copii din grupul-țintă nici nu le-au frecventat. Dar oamenii au fost plătiți. Coordonatorii județeni, de pildă, aleși din rândul inspectorilor, au primit sume peste 23.000 de lei pentru patru luni de activitate. Cât un profesor debutant în zece luni”, se arată într-un editorial semnat de Antonia Pup, fost președinte a Consiliului Național al Elevilor, pentru scoala9.ro.
Așa că, Excelența Ta, a se scuti cu laudele deșarte! Cu bătutul cărămizii în piept.
Din 1925, de când a fost adoptat ca examen oficial în România, Bacalaureatul a fost coşmarul multor generaţii de absolvenţi. În primii ani de la adoptarea examenului de Bac, promovarea lui a fost aproape imposibilă, în condiţiile în care testarea implica trei probe scrise şi o probă orală, în care candidaţii erau examinaţi la nu mai puţin de şapte materii de o comisie formată din trei profesori.
La vremea adoptării, Bacalaureatul se susţinea în două sesiuni, una de vară, care avea loc între 25 iunie şi 10 iulie, şi una de toamnă, programată între 15 şi 30 septembrie. Elevii aveau de susţinut trei examene scrise, fiecare dintre probe fiind eliminatorie. Proba orală erau mult mai temută decât probele scrise. Testarea orală se desfăşura pe parcursul a două ore, în care candidatul era chestionat din şapte materii studiate în liceu, de către şapte profesori diferiţi. Examinările orale se dădeau în secolul trecut în amfiteatre mari, iar la testare putea asista şi părinţii.
În primii ani de la adoptera Bacalaureatului ca examen de absolvire a liceului, promovabilitatea a fost dezastruoasă. În 1925 au reuşit să treacă de coşmarul Bacalaureatului doar 35% dintre absolvenţii de liceu.
Ministrul Învăţământului din 1925 concluziona, citat de presa vremii: ”Se învaţă mai puţină carte ca în trecut. Se vor lua măsurile necesare pentru remedierea acestei situaţii, care nu poate dăinui”.
În următorii ani, promovabilitatea la Bacalaureat a crescut, însă pentru jumătate dintre absolvenţii de liceu examenul a rămas misiune imposibilă. În 1926, procentul de promovabilitate a crescut la 44,81%, iar în 1927 a ajuns la 44,06%.
Abia în 1929, la examenul de bacalaureat au promovat mai mult de jumătate dintre candidaţi.
Din perioada interbelică, mărturii despre examenul de bacalaureat găsim în mai multe jurnale sau scrieri diaristice. Printre acestea, ”Jurnalul unei fete greu de mulțumit”, o lucrare care acoperă perioada 1932-1951, consemnat de Jeni Acterian, o scriitoare pasionată de teatru și literatură. Potrivit autoarei, examenul maturității era unul complex, istovitor și extrem de greu.
Ca tânăr absolvent, erai obligat să dai trei tipuri de teste într-o singură vară, în total 26 de examene: la materiile studiate în timpul liceului, de bacalaureat și, în final cel de admitere la facultate.
După așa ceva, putea și Excelnța Sa, Însuși el, Șeful, să se laude cu cât ”bagă” administrația sa în școala clujeană. Bă, nici măcar curțile acelea ale școlilor cu acces liber pe timpul vacanțelor nu s-a realizat! Ce s-a realizat? Autobuze școlare și gratuități la transport? Sală de sport intrată în renovare imediat după predare? Mansardări cu anii în timp ce elevii care ar fi trebuit să beneficieze au terminat de multă vreme școala?
Ce este evident, dincolo de gargara politicianistă a tot felul de minuscului cîțîrați pe vârfuri în toate pozele, după mai multe ”reforme” în învățământ, bacalaureatul în România s-a transformat într-un ”examen al maturității” simplificat considerabil (un fel de imaturitate a maturității), în raport cu alte vremuri. Materii din ce în ce mai puține, exigențe tot mai mici, pagini tot mai puține de învățat: aceasta ar putea fi sinteza a ceea ce se întâmplă acum în România.
Numai că, să-i ceri unui politician să-i crape obrazul de rușine este o imposibilitate: CĂ NU ARE!