Au invatat s-o ia de la capat in fiecare zi. Sa traiasca cu un linoleu deasupra capului, iar o oala, o tigaie si o plasa cu haine sa le fie toata averea. S-au obisnuit deja sa-si ia, in fiecare dimineata, casa in spinare, s-o plimbe pe la marginea orasului, mai mult prin tomberoane si gropi de gunoi, iar seara sa se intoarca in locul intunecat si umed caruia ii spun sincer „acasa”. Undeva in Manastur, la sfarsitul orasului si inceputul padurii, o familie traieste asa de aproape 10 ani.
Urca greu pe cararea ce se pierde in padurea intunecata. El, in fata, trage un carucior vechi de fier, incarcat cu plase, jucarii, sticle pe jumatate pline, o patura rupta. Ea merge in spate, desculta, cu un copil mic in brate. Isi taraie fusta pe jos in timp aduna lucrurile ce cad, din cand in cand, din caruciorul barbatului ei. El injura si se grabeste – al dracului carucior rupt!
Dupa cateva minute de mers, nu pe carare, ci prin salbaticia padurii, ajungem la ei acasa. Printre copacii inalti, si-au construit o coliba improvizata, ce aduce a cort subred – cateva crengi si un nailon gaurit, legate cu sarma. Peste ele, o patura veche si inca umeda de la ploaie. In cort e intinsa o plapuma murdara si cateva perne rupte. Aici dorm in fiecare seara, aici se trezesc in zorii zilei.
Femeia, Arada pe numele ei, trage patura de la intrare si isi pune, grijulie, copilul pe plapuma murdara. Daniel goleste caruciorul si imparte agoniseala de azi in doua gramezi – jucarii pentru Raluca, fetita lor de un an, mancare – pungi de chips-uri neterminate, sucuri pe jumatate baute, ramasite de paine si fierul pe care-l va vinde mai tarziu. Ma poftesc ca pe un oaspete distins – nu au scaune, dar Daniel scoate din cort o carcasa de monitor, pe care ma roaga sa iau loc. Fiindca e murdara, femeia aduce repede o perna, pe care o scutura bine inainte de-a o pune pe scaunul improvizat.
„De unde serviciu, ca noi n-avem scoala, ca asa ne-o lasat Dumnezeu. Cine altcineva ar merge la gunoaie, sa caute in mizerie, sa faca la sfarsitul saptamanii 30-40 de lei, sa aiba ce manca? Azi un fier, maine un fier si facem o oala de mancare. Da’ macar stiu ca sunt cinstit”, spune Daniel, in timp ce-i intinde fetitei lui o minge colorata.
Traiesc asa din 2005, de cand baraca lor din Pata Rat a ars intr-o ora ca un chibrit uscat. De atunci, nu mai au nici acte; nu le-a mai ramas nimic, in afara de hainele de pe ei. A fost momentul in care au vazut in padure un adapost linistit si curat si clipa in care au decis sa lase in spate gunoiul de la rampa. Iar sechelele se vad inca.
In „curtea” lor e luna si bec – Arada matura in fiecare zi frunzele din jurul cortului, iar pungile si ambalajele de la mancarea pe care o aduc de la gunoi le ard imediat. Daniel vorbeste despre curatenie ca despre un sfant Nicolae, pe care toti saracii ar trebui sa-l pretuiasca mai mult decat pe orice. La Pata Rat se intorceau doar iarna, cand padurea nu le mai oferea adapost.
Desi se chinuie deja de o jumatate de ora s-o adoarma, Raluca rade strengareste si-si arata gingiile. Arada i-a dat jos strampii rosii, iar fetita, pe jumatate dezbracata, merge de-a busilea prin cort. In manuta tine o sticla maronie din care suge cu sete. In spatele cortului, sub plapuma, gaseste o papusa cu parul rosu cat ea de mare. Rade si mai tare si se intoarce triumfatoare la intrarea in cort sa ne-o arate.
„Asa rade tot timpul, strengarita asta”, zice maica-sa, in timp ce-o prinde de obrajii murdari si-o saruta cu patos. Papusa au gasit-o ieri, intr-o pubela din Manastur, de la oamenii „care-s mai bogati si le arunca”.
Tragedia din gunoaie
Raluca nu e primul loc copil si nici ultimul. Arada e gravida in sase luni, iar la cei 30 de ani ai sai a nascut deja 7 prunci. Cinci dintre ei locuiesc in Pata Rat, acolo unde stau si parintii ei, dar sunt mari si pot avea grija unii de altii. Fata cea mai mare are deja 15 ani, e buna de maritat. Urmatorul lor copil a fost Cosmina, o fetita care, daca ar mai fi trait, ar fi implinit acum 12 ani. A murit a doua zi dupa ce se nastea Raluca, cand parintii ei erau la spital si-si tineau pentru prima data micuta in brate. A pierit sub rotile unei masini de gunoi, pe rampa. Cand au ajuns ei acasa, trupul ei era la morga, iar soferul plecat de mult. De la Rosal, au primit atunci 80 de milioane si sincere pareri de rau. Pe soferul din ziua fatidica nu l-au intalnit niciodata.
„Am vrut sa-l cunosc, sa-l vad la fata pe ala care mi-a omorat copilul, dar n-a mai aparut si aia de la firma ziceau ca se teme. Dar noi nu dam in cap la oameni, sa stiti”. Are privirea fixata pe o frunza uscata de pe jos. Suspina: „Poate de eram acasa cand sa intampla nenorocirea, poate nu mai pleca de acolo. Si la masina aia ii dadeam foc. Poate daca se intampla cand eram acasa, erau doua mortalitati”, spune omul, suspinand.
Arada plange si se roaga la usa cortului. „Doamne feri, Doamne feri. Nu mai ii de vorbit asa ceva”, incheie ea discutia, dupa ce imi arata telefonul. Pe ecran are o poza cu fetita in sicriu, imbracata in mireasa. O vede in fiecare zi, de fiecare data cand o suna cineva, de fiecare data cand vrea sa vada cat e ceasul, in fiecare noapte inainte de culcare. Si de fiecare data o saruta, cu ochii inchisi.
Ceilalti cinci copii vin in vizita duminica – e ziua in care familia se reintregeste, in ascunzisul padurii. Arada aduna ciuperci si le gateste, cei mici se joaca, iar fetele mai mari au grija de Raluca. Femeia chicoteste in timp ce Daniel o lauda si-i spune „gospodina adevarata”. Drept dovada, merge pana in spatele cortului, de unde se intoarce cu o oala mare si neagra. Nevasta lui a gatit azi ciorba de fasole verde, acolo, in fata cortului, pe foc de lemne si plasticuri. In rest, cartoful e mancarea lor de baza. O spun rapid si sincer: ciorba de cartofi, cartofi copti in foc, cartofi fierti, cu slanina si ceapa.
„Noua ne place sa povestim, ne bucuram ca ati venit sa ne intrebati de sanatate. Ziua mergem pe la gunoaie, mai un pic de fier, mai ce da Dumnezeu. Toate-s bune, toate ce le gasim”, incearca femeia sa zambeasca.
Blestemul saraciei
Raluca se fraca la ochi, ii e somn. Maica-sa ii acopera picioarele goale cu un batic si o leagana, iar fetita isi muta biberonul dintr-o mana in alta. Nu bea lapte, nu au bani sa-i cumpere. Din sticla maro, Raluca suge cu pofta apa cu zahar. „Nu mai are suc”, se sperie Arada. „Vezi acolo, ceaiul ala, intre fiere”, ii spune barbatului, care scotoceste prin gramajoara adunata azi si scoate o sticla de Icetea ieftin, probabil expirat, pe care au gasit-o intr-o ghena. „Asta nu doarme cu sticla goala”, spune femeia, in timp ce toarna sucul in biberon. Asta e singurul lor regret, ca nu au avut noroc mai mult in viata, sa ajunga si ei, ca alte rude, mai instariti. Sa aiba o casa, macar, in care sa stea cu toti copiii lor.
„Am matusi, veri, la Arad, bogati. Poate ajung si eu pe la ei, imbracat mai bine. Avem neamuri care stau mai bine, noi suntem mai saraci”, spune barbatul, intrerupt repede: „Si eu am neamuri, pe Valea Chintaului, deci, tata. O gramada de tigani is pe acolo care stau – veri, vile, masini care o fost trecuti dincolo, bani, auristi, de numa’ boieresc. Uite, noi suntem mai saraci, asa o fost viata”, il completeaza Arada.
Daniel povesteste despre viata in padure si despre vecinii lor. Nu sunt singurii care au locuiesc acolo, in adancul copacilor mai sunt si alte familii. O alta femeie a nascut chiar acolo, in ianuarie, un baiat de toata frumusetea.
„Mai multi tigani stau pe aici prin padure, dar nu le place curatenia, sunt tot o zdreanta si o punga. Si normal ca oamenii i-au denuntat. Nu era ca aici, ca aici ti-i mai mare dragu’ sa stai”.
Ochii femeii se micesc, tocmai s-ia amintit ceva si-l intraba pe Daniel printre dinti: „Nu mi-ai luat presutu’ ala. Da’ am vrut sa-l pui, ma omule, aici, pe jos”. „Mai gasim noi altceva. Si un dulap sa ne punem acolo, asa, lucrurile”, ii raspunde el. „Numa’ de n-a veni politia sa ne arunce…Luam bagajul in spate si mergem”, incheie el.
A doua zi, am revenit in padure, la casa lor improvizata. Am adus, pentru micuta Raluca, ceai. „Usa” lor era insa inchisa, patura era lasata si o matura bloca accesul in interior. Arada a gatit putin mai devreme, mirosul de jar inca se simte in aer, iar pe acoperisul colibei, in oala neagra, e tocana de cartofi si salata. Pe jos, in fata colibei, sta mandru un pres nou, albastru.