Azi iar i-au pus un microfon în faţă lui Emil Boc şi acesta a început facă ce ştie: a rostogolit cuvinte în eter. Cuvinte frumoase, ce din coadă sună bine: investiţii teritoriale integrate, digitalizare, regionalizare reală, prosperitatea economică a ţării.
Regionalizare reală s-a zis? S-a zis. Şi ce frumos sună declarativ (citez): “Este nevoie de o reformă administrativă în țară pentru că nu poți, cu 3.000 de comune din care jumătate nu au bani să își acopere curentul și salariile funcționarilor publici, să pui în aplicare planuri de dezvoltare și să ai o structură unitară. Trebuie făcută o restructurare a acestor unități administrativ teritoriale pentru ca structurile respective să fie funcționale, eficiente economic. Să fie realizată regionalizarea, dar nu asta pe hârtie, formală, cum o avem acum, ca organizații nonguvernamentale, cu una funcțională, cu forță juridică, adică să poți merge direct la Bruxelles să depui proiecte pe bani europeni fără să mai fi nevoit să treci prin București.”
Ia să luăm o pauză şi să ne amintim nişte chestiuni din mult prea zbuciumata istorie a „Reformei teritorial-administrative” din România, mai ales că ultima astfel de „reformă” a avut loc în anul 1968. De atunci, din vorbe, ne fac toţi reorganizare.
Deocamdată România are aceeași organizare teritorial – administrativă ca în vremea comunismului, chiar dacă modelul este depășit. Chiar dacă diferențele economice dintre județe sunt imense, birocrația omoară multe proiecte în fașă, iar aparatul administrativ este supradimensionat.
Păi, aşa s-a vrut chiar de către politicienii care acum ne servesc aceeaşi gargară politicianistă ca acum 20 sau 10 ani. În fond fiecare dintre cele peste 2.800 de comune are propriul aparat administrativ compus din membri de partid şi sinecurile de rigoare plătite de la buget, că mulţi dintre cei de acolo nu au bani nici măcar să asigure servicii de bază și să-şi plătească salariile prin mijloace proprii. Cu cât sunt mai multe funcții, cu atât este mai bine pentru lipitorii de afişe ai partidelor. Partidele nu vor să-şi piardă “soldăţeii”, iar aceştia nu vor să piardă accesul la bani publici.
Când „regionalizarea” a fost propusă de PDL, a fost hulită de USL. Când a propus-o USL, a fost hulită de PDL. Dacă a zis ceva PSD, a sărit ca muşcat de fund PNL. Dacă a bâzâit ceva PNL, a dat cu pliciul PSD. Nu aud nici un mârâit din partea „noilor” de la „plusereu”. Dar, peste toate sudălmile, ca un cor tragic, se aude vocea UDMR, ai cărei politicieni îşi văd ameninţate interesele pecuniare la fiecare tentativă de reformă administrativă: „Să se revizuiască… Primesc! Dar atunci să nu se schimbe nimic. Să nu se revizuiască… Primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume prin părţile esenţiale”.
De fiecare dată când „odiosul regim” aflat la putere vrea să desfiinţeze nişte judeţe şi să facă reîmpărţirea teritorială după modelul regiunilor de dezvoltare economică, proiectul este desfiinţat de “harnica” Opoziţie. Apoi, când Opoziţia devine “odioasă guvernare”, vine cu fix acelaşi proiect. Care, normal, va fi desfiinţat de către “harnica” nouă Opoziţie, care până mai ieri, era “odioasa guvernare”. Şi tot aşa, de la Năstase încoace, se tot revizuieşte şi nu se mai termină!
Şi, să nu uităm, în mai puțin de 100 de ani, am realizat cel puțin 10 organizări administrativ-teritoriale, adică, în medie, o reorganizare la mai puțin de 10 ani. Trei ni le-au făcut sovieticii după cum le-a fost vrerea și interesul, iar vreo două sau trei au fost făcute de comuniştii români pentru a li se mai tăia din pretențiile de independenţă amicilor de conviețuire teritorială: maghiarii.
Şi, să nu uităm: atunci când dorim schimbarea Constituției și/sau reorganizare teritorială, avem de-a face cu „România lui Cozmâncă” (că repede l-aţi uitat!), nu cu cea pe care credeam noi că o iubim și o stimăm. Iar „România lui Cozmâncă” nu crede în investiţii teritoriale integrate, digitalizare, regionalizare reală, prosperitatea economică a ţări. „România lui Cozmâncă” este ţara organizată nu după principii de dezvoltare naturală, nici după alinierea la oportunităţile externe, nici după principiile unei democraţii eficiente, nici după legile implacabile ale economiei de piaţă. E o Românie rudimentar electorală din punct de vedere politic şi fundamental expusă spolierii sistematice – din punct de vedere economic. Căci, accesul la resurse se cumpără prin mită electorală pe cap de locuitor dependent de ceea ce primește de la cel care promite. Rezultă că țara este împărţită „la caroiaj”, fiecare pătrăţel având un responsabil numit conform normelor politicii de cadre (deh, Cozmâncă!).
Peste administrația oficiala a ţării, există finanţatorului mitei, care este șeful parlamentarului trimis în Parlament, al omului trimis în Guvern, al secretarului şi sub secretarului de stat șamd. Rezultă că baronii județeni sunt cei care dictează politicile centrale. Partidul care nu „dă” echivalentul lui „ulei, zahăr, cizme, bani la plic, şepci” şi cine ştie ce alte mărunţişuri, nu are nimic de dat şi de promis. Deci, nu există.
Poate să-şi amintească Emil Boc de reforma administrativ-teritorială pe care nu a făcut-o ca prim ministru. Nici nu putea să treacă dincolo de gargară. Că tot ceea ce era de numărat, inventariat și trecut în folosință proprie (și de gașcă) s-a numărat, inventariat, împroprietărit, sau măcar concesionat pentru o eternitate.
Care să ne fie tupeul să venim să le stricăm cumătrocraţilor ordinea stabilită a lucrurilor? Ei, ca și femeia de serviciu care a fost violată că nu s-a îndurat să calce peste locul pe care-l curățase, au muncit, au depus efort și poate chiar au trăit cu frica în sân că, odată, vor trebui să dea socoteală pentru ceea ce au spoliat, furat, devalizat, fraudat (cred că mai există câteva cuvinte care zac degeaba prin Codul Penal) pentru adevăraţii lor stăpâni politico-economici.
Emil Boc vrea să credem că tocmai a aflat că există „comune multe, dar sărace”. Păi, există, Excelenţa Ta, încă de când erai prim ministru şi mult înainte să fi fi visat că ai să fii. Există comune care ies, ca număr de locuitori şi resurse, din însă-şi definiţia de „comună”. Şi care ar fi trebuit să fie desfiinţate, prin comasare, de multă vreme. Dar, deh, ne întoarcem la lipitorii noştri de afişe şi la cum numărul de voturi bate orice urmă de bun simţ.
Să ne înţelegem un lucru: vorbele azvârlite în eter de către Emil Boc sunt frumoase. Dacă s-ar şi materializa, ar fi şi mai frumos. Dar Emil Boc doar azvârle cuvinte de câteva decenii şi papagalii le ciugulesc ca pe nişte mărgele frumoase.
Şi, gata!