Se spune ca durerea despartirii de cei dragi e o boala vindecabila, cand tristetea tinde sa se atenueze si sa se cicatrizeze cu timpul. Plangem din cauza unei mari suparari. E reactia cea mai naturala si cea mai sanatoasa a organismului uman. “Fii curajoasa!”, i se spune vaduvei la inmormantarea sotului. Dar lacrimile sunt necesare, pentru ca ele ii permit sa micsoreze povara unei dureri care altfel ar fi insuportabila.
Adesea, unuii oameni coplesiti de o mare durere isi blocheaza complet emotiile. Nu e vorba aici de indiferenta, ci de neputinta de a se defula, de a da frau liber sentimentelor. Ei ar vrea sa-si manifeste disperarea, dar nu reusesc deloc; aparent, raman impasibili, nu le curge nici o lacrima, iar cei din jur cred ca “n-au inima”, ca sunt egoisti si “nesimtitori”. Intr-un fel, asemenea indivizi se poarta ca si cand ar fi adormiti, fara sa aiba vreo reactie. Unele dureri (de exemplu, cea a mamelor care au pierdut un copil) sunt atat de mari, incat persoana in cauza care le are nu gaseste deloc calea spre eliberare emotionala.
Numai ca, dupa un timp, cand durerea se micsoreaza in amintire, cel care a suportat-o pana atunci fara sa poata spune nimic se prabuseste brusc, atata din punct de vedere fizic, cat si psihic. Lacrimile pe care nu le putuse da drumul prin plans pana atunci, curg acum in valuri si, in aparenta, fara vreun motiv. Pe de alta parte, multi altii, chiar daca par a fi atinsi de o depresie nervoasa (pentru ca prezinta simptome ca oboseala, dorinta de a muri, anorexia, insomnia, frica de singuratate sau de a-si pierde mintile etc.), tot nu reusesc sa-si elibereze izvorul lacrimilor; abia cand au reusit sa invinga in lupta pe care au dus-o cu durerea si se afla pe cale de vindecare, pot, in sfarsit, sa planga liber, amintindu-si suferintele prin care a trecut.
De asemenea, se poate observa si cazul opus, in care durerea e purtata ca un standard. Cel care nu-si poate retine lacrimile are nevoie sa fie continuu consolat, plans, sustinut si isi face din nenorocire un mod de viata. Chiar si dupa ce a a renuntat la doliu, astfel de persoane isi fac ostentativ din vaduvie un fel de profesie. Deoarece nu sunt in stare sa reactioneze si sa lupte impotriva imensei tristeti de care sunt cuprinse, ele prefera sa se scufunde intr-o stare de jale perpetua care le aduce macar simpatia consolatoare, de fatada, a celorlalti.
Orice suferinta trebuie sa fie infruntata si depasita. E o proba foarte grea, de multe ori chiar infricosatoare, dar nu trebuie sa lasam durerea sa ne ia mintile. Rationamentul poate parea crud de sincer, dar cel ce traieste are datoria sa traiasca chiar si atunci cand fiintele iubite nu mai sunt pe lume sau in preajma. Iar credinta in Dumnezeu e cu siguranta de mare ajutor pentru a suporta o astfel de incercare, pentru ca poate consola si le permite celor in cauza sa paseasca dincolo de prapastia disperarii. Cel care nu are o asemenea credinta si refuza consolarea pe care i-o poate da religia, trebuie sa gaseasca in sine insusi forta de a reactiona si de a-si inalta durerea, transformand-o intr-un act de curaj interior.
A reactiona nu inseamna a uita, ci a-si privi durerea cu detasare, drept ceea ce este in mod real, adica o reactie in fata unui eveniment ingrozitor, fara a-i permite sa ne domine, sa se transforme intr-o trauma perpetua cu consecinte nocive si poate chiar fatale pentru fiinta noastra.