A purtat palarie si tocuri toata viata ei. A fost o doamna in adevaratul sens al cuvantului; mergea la opera, la teatru, purta manusi, indiferent de anotimp. “Avea tot timpul un servetel in poseta, pe care il scotea tacticos de fiecare data cand punea mana pe ceva”, isi amintesc vecinii. “O femeie trebuie sa fie eleganta”, chicoteste ea, iar ochii verzi ii sclipesc pret de o secunda.
Povesteste razand de zeci de posete si pantofi , sute de rochii potrivite pentru fiecare ocazie, calatorii si ore intregi de plimbari prin oras.
“Am fost casatorita de doua ori, dar am divortat de fiecare data. Fiecare casnicie a durat un an – o data la 26 de ani si o data la 30. Poate ca viata de familie n-a fost pentru mine”, rememoreaza doamna Irina Kecskey, in timp ce-si descopera fata de sub plapuma. Degetele lungi, albe, ii feresc parul alb ce-i curge pe frunte. Are 77 de ani, o spune cu regret: “Sa nu-mi doriti multi inainte. Vreau sa se termine odata, sa scap de infernul asta. N-am crezut niciodata ca o sa ajung asa”.
O gasim ascunsa sub un maldar de plapume, intr-o bucatarie mica, friguroasa, cu pereti negri. Pe jos , printre gunoaie, sunt imprastiati cativa pantofi cu toc, singurii care mai aduc aminte de doamna Irina de altadata. Acum e singura, e batrana, e neajutorata. Locuieste in bucataria unui apartament de pe strada Decebal – restul camerelor au ars in urma cu cateva luni bune, impreuna cu toate lucrurile ei. Tot ce i-a ramas sunt cateva perechi de incaltaminte, doua perechi de ciorapi si un ceas care se incapataneaza sa nu mai ticaie.
In camera e liniste, se aude doar vocea soptita a femeii ascunsa sub plapumele murdare. Salteaua pe care sta intinsa, fara cearsaf, e neagra pe margini, iar barele de fier ale patului se sprijina de o soba veche, cu plita. Peste tot, in jur, domneste gunoiul. Pungi de paine, caiete vechi, arse pe la colturi, oale cu mancare rece, cateva perechi de sosete impachetate. Ea nu se ridica – ii e frig si groaza. Sta asa, ascunsa, din aprilie, de cand i-a ars casa.
“Ma bucur cand mai vine cineva, ca pot schimba o vorba. Parca aseara a venit nu stiu cine si am povestit. Nu mai stiu”, spune ea, ingandurata.
Batranetea si boala i-au afectat memoria recenta. Nu stie de unde are patul, nu isi aduce aminte cine sau daca a vizitat-o cineva, nu stie ce a mancat ieri. Povesteste ca intr-o noapte, dupa ce a fost debransata de la curent pentru neplata, a aprins o lumanare. Holul, baia si camera i-au ars intr-o clipita. Focul a distrus in doar cateva ore agoniseala ei de-o viata.
“Nu am nici putere, nici bani sa repar ce-a stricat incendiul. Cateodata fug de-acasa, ma plimb pe Horea cateva ore, apoi ma intorc si ma pun iar in pat. Inchid ochii si nu mai vad nimic, nici peretii negri, nici haosul”, marturiseste femeia deceptionata.
Anii tineretii ii revin , in schimb, vii in memorie. A fost o femeie frumoasa, inalta, curtata de artisti si barbati importanti.
“La 17 ani m-au curtat doi artisti. Pe blond l-am alungat, l-am ales pe brunet. Avea 22 de ani, iar eu visam la o casatorie minunata. S-a terminat totul dupa un an; am aflat ca el avea o relatie cu o femeie cu 24 de ani mai in varsta, iar casatoria cu mine a fost doar ca sa inchida gura lumii. La 30 de ani m-am maritat iar, el locuia la Bucuresti. Dupa un an de gelozii si certuri, am hotarat sa divortez – 10 ani a durat circul. M-am intors la el de 6 ori intr-un an, dar el nu se schimba. Apoi am decis ca nu ma mai casatoresc . Am stat cu mama pana a murit, in ’82. Eram doar noi doua, dar eram o familie completa”, ofteaza ea.
In camera vecina domneste haosul. Se vad doar urmele unui pat, ale unei canapele, o biblioteca de carti, o oglinda veche. Toate sunt arse, distruse. Intr-un colt, sub adapostul unei vitrine masive, o mana de discuri au scapat de flacarile nimicitoare. Compozitori Vincenzo Bellini si Giacomo Puccini sunt singurii care au ramas, alaturi de opera Carmen.
“Eram si sunt mare melomana. Muzica clasica si de opera m-au ajutat sa trec prin mari greutati. Tot timpul mergeam la spectacole, la opera, acum nu mai merg nici pe Horea sa cumpar o franzela. Nu mai pot asculta nici muzica, mi se rascolesc amintirile. Nu mai am nici gaz de un an”. Isi trage si mai tare plapuma peste fata si incepe sa planga. “Am avut 60 de discuri si 20 de opere integrale. Regret ca nu m-am nascut cu 100 de ani mai repede, sa ii cunosc pe toti compozitorii mari. Aveam si voce puteam sa fiu mezzosoprana in loc sa ma casatoresc degeaba”, ofteaza ea.
Dar acum e tarziu pentru regrete, o spune cateva minute mai tarziu. E constienta ca fiecare dintre noi face alegeri in viata, decizii cu care va trebui sa traiasca pana la capat, indiferent ca au fost bune sau gresite.
“Nu ne ramane decat sa ne asumam ce am ales. Asa ca acum, pe la pranz, ma imbrac si ies pe Horea; e o pestera de gheata aici. Sunt atat de disperata incat, daca nu as avea credinta, mi-as pune capat vietii; sa se termine o data chinurile. Nu am crezut ca o sa ajung asa”, incheie ea.
La plecare, ne roaga sa-i ducem un aparat de radio, dar numai imprumut, sa nu mai fie atat de singura. Din pensia ei de 600 de lei, din care statul ii trage 200 pentru restante la gaz, chiar daca acum nu beneficiaza de acest lux, nu isi permite. Nu isi perminte nici macar curent sau apa si nici macar chiria lunara pe care trebuie s-o achite primariei pentru camera care sta inca in picioare. Viata ei a ars in urma cu cateva luni si tot ce i-a ramas acum sunt amintirile unei vieti de altadata, in care era Irina, doamna de pe strada Decebal numarul 9.