Don Juan, ultima premieră a Teatrului Național Cluj, este un spectacol (așa cum am fost deja obișnuiți de regizorul Roberto Bacci, aflat la a treia colaborare cu Naționalul clujean, după Hamlet și Livada de vișini) lung și tărăgănat, adormitor și greu de urmărit, e o reprezentație teatrală care, în stilul deja consacrat al regizorului italian, mizează pe artificii scenice și de aranjare a sălii pentru a frapa, pentru a atrage atenția spectatorului, pentru a escamota banalitatea și caracterul tern al spectacolului în sine.
În sala care, la dorința regizorului, a fost împărțită în bărbați și femei, femeile trebuind să se așeze într-o parte, iar bărbații într-alta, Don Juan pășește, încă de la început, în cucu gol, traversând în toată măreția sau micimea sa (aprecierea dimensiunilor artistice rămânând la latitudinea fiecărui privitor) întreaga sală, de la intrarea spectatorilor până spre scenă, regizorul dorind probabil să se asigure astfel că nu rămâne niciun spectator cu cucul nevăzut.
Bineînțeles că această defilare de forțe teatrale nude nu se justifică cu nimic, dacă privim piesa în ansamblu, nu îi aduce sensuri noi, nu o îmbogățește cu nimic, nu subliniază absolut nimic altceva decât dorința de epatare a regizorului care trebuia să iasă în evidență cu ceva. Iar cucul i-a fost, probabil, cel mai la-ndemână!
Roberto Bacci manifestă, de altfel, o plăcere aparte în a-și chinui inutil actorii pentru că, în decursul acestui spectacol, pe lângă faptul că-l pune pe Matei Rotaru, în mod absolut nejustificat (de altceva decât de dorința de exhibiționism), în două rânduri, să-și arate cucul, îi mai postează și pe ceilalți actori, ca statui vii, pe scenă, în poziții imobile greu de susținut pe durata spectacolului, care durează mult prea mult (o oră și 40 de lungite minute, în cazul de față).
Condensat într-o oră, Don Juan-ul lui Roberto Bacci ar fi un spectacol simpatic, mai ales că scenografia este una elaborată, plăcută vederii, în stil „vintage”, cu elemente romantice de construcție, cu un aer prăfuit, dar în același timp fresh, de epocă imaginată în epoca modernă, însă replicile sunt prea dezlânate, timpul scenic este prea întins, prea tras de păr, constituind astfel un substrat excelent pentru somn. După o oră, unii spectatori au și ales să părăsească sala de spectacol, iar alții căscau de zor, moleșiți de ambianța teatrală care predispunea la odihnă, prin liniște și lentoare scenică.
Și actorii, de altfel, au jucat parcă cu o oarecare reținere, chiar și în momentele de patos, inspirau un sentiment de neapartenență la acțiunea scenică, de neintegrare perfectă în personaje, lucru care nu este de condamnat pentru că personajele lui Roberto Bacci sunt când futile și triviale, când marcate de o importanță sobră, când încremenite, când învolburate, o adunătură scenică în care jocul actoricesc se irosește, atenția spectatorului fiind imposibil de distribuit și de orientat simultan spre multiplele planuri scenice care se desfășoară suprapus, în același timp, începând din fața, până în adâncimea scenei.
Don Juan-ul lui Roberto Bacci nu este chiar o ratare, având elemente de umor (pervers) care îl dinamizează pe alocuri, un umor facil, cu substrat sexual, care se integrează perfect în trivialitatea de ansamblu a piesei.
Acompaniamentul la pian și vocea Sânzianei Tarța sunt componente ale acestui spectacol care îl ridică valoric și îl situează puțin peste înălțimea cântecului de cuc de la început.
Binecunoscuta poveste a lui Don Juan, varianta Teatrului Național Cluj, are farmecul ei, însă spectatorul trebuie să se înarmeze cu multă răbdare pentru a putea urmări cele 100 de minute de replici și de jocuri scenice care, la un moment dat, din cauza plictisului, încep să nu mai facă sens. Acesta este motivul pentru care este greu de povestit despre ce este vorba în acest spectacol, trama și etapele desfășurării subiectului fiind condamnate, din cauza somnului indus de atmosfera piesei, să rămână un mister.