Parte a presei clujene si-a facut datoria. A simtit ca ar putea fi ceva in neregula cu transplantul la care a fost supus actorul Alexandru Arsinel si a reactionat: a intrebat, a investigat, a vorbit cu oameni din apropierea profesorului Lucan, chiar cu profesorul insusi – numai atita cit i-a bagat in seama, din pacate! – a facut din acest transplant un “caz”. M-as apleca pina la pamint daca presa clujeana ar face cite un “caz” din multele prostii, ticalosii si imposturi care ne populeaza viata publica. Astept cu interes rezultatele anchetei parchetului asupra faptei de salvare a vietii lui Alexandru Arsinel.
Pina atunci nu pot sa ma fac ca nu observ amploarea demolarii doctorului Lucan, abnegatia cu care acesta este demonizat. Dupa toate astea profesorul Mihai Lucan pare ca ar trebui sa se sinucida. Sau, daca n-o face, ritualic, cu unul dintre bisturiele sale, ar trebui executat in piata publica si cadavrul sau aruncat in afara orasului! Se vorbeste de Mihai Lucan ca de cel mai mare rau al acestui oras, de care ar trebui foarte repede sa ne debarasam cind, de fapt, este printre putinii care au facut drumul invers, de la Bucuresti la Cluj, mutind “centrul” la “periferie” si salvindu-ne partial de provincialism. Cinismul sincer al chirurgului exceptional s-a lovit de ipocrizia si mica perfidie ardeleana. Dupa 20 de ani se parea ca a invins, salvind mii de vieti si facind din nimic un institut de transplant de nivel european.
Asemenea lui Grigore Lese, cu care se aseamana oarecum in privinta relatiei cu Clujul, profesorul Lucan nu este un cetatean usor de suportat. Nu are politeturi de circumstanta, e un ofensiv, un activ incurabil, are replica spumoasa si sclipitoare. Semn ca n-a citit doar tratate de medicina. Si-a creat o reduta inalta de pe care se lupta zilnic cu boala, cu invidia si prostia. Are un ego exacerbat, dar nu cred ca putea exista altfel, nu cred ca putea realiza ceea ce a realizat fara aceasta trasatura de caracter. A folosit mass-media, dar si aceasta s-a folosit de el, pentru ca era un producator constant de premiere medicale. A “abuzat” de presa numai in cazurile cind si presa, draga de ea, a consimtit! Nu a fost un rasfatat al presei si numeroasele articole, nu numai defavorabile ci multe de-a dreptul rauvoitoare, stau martuire la o simpla cautare pe Google.
Exista, inteleg, o problema legata de modul cum se selecteaza beneficiarii transplantului renal, profesorul Lucan avind, dupa cum spun contestatarii sai, un fel de “drept divin” in aceasta procedura. Cred ca eforturile domnului Emanuel Ungureanu si ale celor care il sustin se pot indrepta spre schimbarea legislatiei in domeniu, astfel incit sa se limiteze la maximum optiunile subiective ale chirurgului care efectueaza nemijlocit actul transplantului. Aici e de dat o batalie, e de facut lobby pe linga parlamentarii clujeni, Ministerul sanatatii etc. Pentru ca altfel domnul Ungureanu pare a avea o miza personala, subiectiva, legata de polite de platit din perioada cit a fost angajatul institutului condus de profesorul Lucan. Pe de alta parte, domnul Emanuel Ungureanu stie foarte bine ca cea mai buna solutie medicala pentru pacientii cu insuficienta renala cronica este transplantul. Numai prin transplant acestia scapa de chinuitoarele sedinte de dializa! Cum te lupti pentru acesti pacienti, cu ce sorti de izbinda si cu ce credibilitate, cind il dai pe mina procuraturii pe unul dintre putinii doctori care i-ar putea salva?! Cred ca indreptarea legilor care guverneaza activitatea de transplant ar fi fost o optiune mai eficienta, chiar daca nu atit de spectaculoasa precum demonizarea unui mare chirurg. Si mai cred ca domnul Ungureanu poate sa o faca. Am vazut ca are determinare si bunacredinta!
Mai cred ca in “cazul” Lucan e vorba de multa invidie, dar si de multa rautate. Pina la urma oamenii exceptionali fac istorie si scoala in domeniul lor. Profesorul Mihai Lucan, cu stilul sau vulcanic si enervant, cu ego-ul sau umflat si intolerant, este exceptional si a fondat si o scoala medicala la Cluj.
“Cand ma gandesc la Cluj, el imi pare ca un loc strain, unde am suferit numai umilinte. As dori sa plec la Bucuresti, nu pentru a vana o notorietate ieftina, de care nu ma simt ispitit, ci numai fiindca unui iezuitism ardelenesc ii prefer un cinism sincer.(…) Nu uita ca Slavici, Cosbuc, Rebreanu, Goga au plecat din Ardeal – si nu intotdeauna siliti.”
Astfel ii scria, din Germania, in anul de gratie 1968, profesorul Mircea Zaciu unui anume prieten J. Deci boala e veche, dar abia citindu-l pe Mircea Zaciu am inceput sa o inteleg. Ardelenii nu sunt smecheri, mitici etc. sunt in schimb banuitori, suspiciosi si duplicitari. Un om foarte inzestrat, talentat si dedicat profesiei in care exceleaza, nu are totdeauna timpul si dispozitia necesare descifrarii “complicatelor” apucaturi provinciale. Este singura vina ce i-o recunosc profesorului Mihai Lucan.