FAPT ISTORIC: Ucraina a fost păcălită în 1994. A renunțat la arsenalul nuclear pentru că SUA și Marea Britanie au asigurat-o că nu va păți nimic din partea Rusiei. Acum, nu numai în 2014, ci și în 2022, când Ucraina este din nou călcată în picioare de către bolnavul de putere Putin, cele două țări garante se pare că au uitat ce au promis.
ŞI O ÎNTREBARE: Oare Rusia ar mai fi invadat Ucraina dacă Zelenski ar fi dispus de arme nucleare? Ar mai ameninţa „Pişîn”, purtătorul de necuvânt al Kremlinului, cu faptul că Putin va da cu bombardeaua nucleară dacă „existenţa Rusiei va fi pusă sub semnul întrebării”?
Deocamdată, la o lună de la declanşarea acestui război ilegal şi imoral, Europa finanțează puternic războiul. 16,8 miliarde de euro, aceasta este valoarea importurilor europene de hidrocarburi ruseşti de la începutul războiului din Ucraina, pe 24 februarie, potrivit estimărilor Centre for Research on Energy and Clean Air. Banii îi permit lui Vladimir Putin să-şi finanţeze războiului şi să facă faţă sancţiunilor economice impuse de Occident ţării sale.
Înseamnă că reacţia „lumii civilizate” nu este pe măsură să stopeze nebunia lui Putin. Iar lăcomia celor care bagă în buzunare bani mânjiţi cu petrol şi sânge este mult prea mare.
În 2015, Gari Kasparov scria în cartea „Vine iarna!” (tradusă în românește în 2016, la editura Litera), citez: „Un argument popular, dar eronat, e de a sugera că intervenția împotriva agresiunii ar putea duce la al Treilea Război Mondial sau chiar la un holocaust nuclear. Dimpotrivă, singurul mod în care actuala criză va escalada va fi dacă Putin nu se va confrunta cu o amenințare copleșitoare la adresa puterii sale, singurul lucru care îl preocupă. Dacă lui Putin i se permite să meargă din victorie în victorie, eliminând orice fel de opoziție pe plan intern și cucerind teritorii și influență în afară, riscul unui război total crește dramatic. Adolf Hitler nu a atacat Polonia în 1939 fiindcă Aliații s-au ridicat în apărarea Cehoslovaciei, ci tocmai fiindcă nu au făcut-o. Hitler nu a pătruns în Sudetenland fiindcă lumea a protestat vehement față de Anschlussul austriac, ci tocmai fiindcă riposta a fost atât de slabă. Doar după ce au fost obținute, atât de simplu, toate aceste prime triumfuri împotriva unei opoziții atât de slabe din partea democrațiilor occidentale, a dobândit și el o încredere în sine care avea să se dovedească exagerată.”
Povestea cu sexul îngerilor este legată de Constantinopole înainte de a cădea în mâna otomanilor în anul 1453. Cu pericolul dispariţiei ”în faţa porţilor”, asta era preocuparea învăţaţilor cetăţii. Adică, modelul ”ţara arde şi baba se piaptănă”.
Parafrazând: Ucraina arde, Europa se piaptănă. Iar „înţelepţii” „lumii libere” discută despre sexul lui Putin, nu despre cum să pună capăt incendiului provocat de acesta şi alimentat de indiferenţa lor atâţia şi atâţia ani.
Cei 27 de șefi de stat sau de guvern din Uniunea Europeană mai au puţin, cam cât efortul şoricelului să se târască afară de sub munte, pentru a ajunge la un consens cu privire la faptul că de aceea sunt „uniune” de state pentru a ne face achiziţiile pe chestiuni sensibile cum este şi cazul energiei la comun.
Cică pentru la iarna care va să vie vom achiziţiona în comun gaze naturale, gaz natural lichefiat şi hidrogen. O decizie în acest sens va fi luată la finalul summitului Consiliului European de joi și vineri, la care va participa și președintele american Joe Biden.
În ceea ce priveşte măcelul declanşat de agresorul rus în Ucraina, rămâne un punct sensibil pe agenda reuniunii, cel legat de sancționarea până la capăt a Rusiei. Aici există serioase diferențe de opinii.
Şi care ar fi mirarea? Politicienii nu lucrează decât din gură pentru un bine comun. Definirea binelui comun este nuanţată de doi factori: sondajele de opinie înaintea scrutinurilor electorale – şi atunci binele comun se extinde şi la amărâtul de popor, câteodată la întreaga omenire; şi banii din portofel şi conturi în perioada dintre scrutine – şi atunci binele comun este doar de jur împrejurul lor şi al grupului de interese.
Nici un politician din lumea aceasta nu vorbeşte decât cu o mână la piept, să-şi simtă portofelul – şi cu ochii în sondajele de opinie. Atâta la sută din partea „verzilor” în plus, atâta la sută din partea „asistaţilor mintal în minus” dau dimensiunea cuvintelor „da” şi „nu” ca afirmaţii şi în acelaşi timp negaţii în propoziţiile despre viitorul naţiunii, omenirii şi în general despre viitor. Prezentul nu există niciodată. Trecutul… a trecut.
În ce priveşte alte sancţiuni, politicienii din Germania ar fi mai degrabă înclinaţi către o pauză, pentru a putea observa, chipurile, efectul sancțiunilor impuse până acum și pentru a înlătura unele lipsuri.
Mai realişti, politicienii din Polonia și statele baltice cred, din contră, că această tergiversare a presiunii cu „scopul de a observa efectele”, este văzută de Moscova ca un semn că presiunea UE se reduce.
Pentru scriitorul şi eseistul francez Bernard-Henry Levy lucrurile sunt clare (citez dintr-un material din publicaţia americană Tablet): ”Colaborarea Germaniei cu Rusia pe spinarea Ucrainei e o trădare a realizărilor postbelice”. În concertul lumii libere, se aude un falset. Nu e greu de identificat. Potrivit publicistului francez, ”excepția Europei e Germania”.
Bilanțul derapajelor diplomatice ale noului guvern de la Berlin e, într-adevăr, lung. Eseistul parizian jalonează doar câteva dintre ele, începând cu al noii șefe a diplomației berlineze, ecologista Annalena Baerbock, care a respins mai întâi,…”la Kiev, opțiunea militară și i-a predat apoi colegei ei de la ministerul apărării, Christine Lambrecht, sarcina de a anunța grotesca livrare în Ucraina a 5.000 de căști”. A urmat ”înțelegerea manifestată pentru sentimentul Kremlinului de a se simți amenințat de extinderea NATO”, exprimată de politicieni social-democrați ca șefa guvernului din Mecklenburg-Pomerania Inferioară. Apoi șocanta experiență a Estoniei. Căreia Germania i-a amintit că nu poate trimite niște vechi obuziere în Ucraina fără aprobarea Germaniei, căci armele au aparținut fostei RDG și există motive de a se interzice acest export”. În fine, a fost ”silit să demisioneze amiralul Kay-Achim Schönbach, șeful marinei, pentru că preluase limbajul celei mai ofensive propagande ruse, potrivit căreia un Putin prietenos n-ar cere decât respectul infamilor săi vecini ucrainieni”.
Germania încă mai luptă, de fapt, pentru gazoductul Nord Stream 2. Ori ”Singurul sens al acestui gazoduct”, care l-ar ”dubla pe geamănul său, Nord Stream 1, e să le provoace pagube Ucrainei și Poloniei”, arată filosoful francez, care subliniază textual: ”Oare trebuie să mai amintim că singurul efect palpabil al acestui proiect faraonic, dorit în mod straniu, în ultimii 20 de ani, de toate guvernele germane, constă în ocolirea Poloniei și Ucrainei, spre a le priva de taxe de tranzit?”
Politicile Germaniei au dus la creșterea dependenței Europei de gazul rusesc al cărui robinet poate fi închis oricând. Practic, la o lună de la invadarea Ucrainei, Germania încă îşi mai caută motive pentru a evita obligația de a intra în acțiune. Doar şuturile-n cur ale SUA ce o mai urnesc şi o poziţionează pe calea comună a „Europei unite”.
Filosoful francez nu-i uită în ecuaţia trădării Germaniei pe spionii STASI, agenți secreți, agenți de influență şi mari profitori. Printre inșii din cauza cărora ”unii n-au din principiu încredere în Germania”, filosoful francez îi enumeră pe ”ex-cancelarul Gerhard Schröder, inițiatorul blestematului gazoduct care s-a vândut pe sine concernului (de stat rusesc) Gazprom și liderul acestui proiect, fostul ofițer al STASI Matthias Warnig, ex-jucător din echipa lui Vladimir Putin. Bașca, cele trei firme puse de guvernul american pe lista neagră, suspectate a fi colaborat la elaborarea armei chimice folosite de Rusia în atentatul contra lui Navalnîi”.
Practic, dreptul de „veto” al Rusiei în Uniunea Europeană îl are Germania şi interesele sale economice. Ca Germania, mai sunt state ale căror guverne s-au înfruptat cu banii mânjiţi de petrol şi sânge ai lui Putin (că Rusia e SRL-ul său pe persoană fizică). Şi nu, în ultimul rând, banii din gaze alimentează şi războiul de apărare al ucrainenilor împotriva ruşilor. Gazul tranzitează nestigherit teritoriul demolat de obuze.
Cum s-ar zice: „sunt mari interese la mijloc”. Iar după război şi motivaţiile acestuia sunt tot banii „care vorbesc”. Mercantilismul şi lăcomia sunt pe cale de a distruge civilizaţia.
Citez din „actualitatea” cărţii scrise în 2015 de Kasparov: „Nu putem ști sigur, în nici un fel, ce s-ar întâmpla dacă națiunile lumii libere, conduse de Statele Unite și de NATO, l-ar înfrunta pe Putin în Ucraina. Putem fi, însă, convinși că o asemenea acțiune va fi, în cele din urmă, necesară și că va solicita mai multe resurse, mai multe sacrificii și mai multe vieți pierdute, cu fiecare zi care trece. Putin, ca orice dictator dinaintea lui, devine tot mai încrezător în forțele proprii, văzând că nimeni nu-l înfruntă. Fiecare pas pe care-l poate trâmbița ca pe un succes, în fața poporului rus, îl face pe Putin și mai greu de dat jos de la putere și îi sporește îndrăzneala de a realiza alți pași, și mai agresivi.”
Așa cum spunea Ronald Reagan în faimosul lui discurs din 1984, numit „E momentul să alegem“, „nu avem de ales între pace și război, ci între a lupta și a capitula”.