de Alin CORDOȘ
Premiera spectacolului regizat de Tudor Lucanu a avut loc sâmbătă seara, cu începere de la ora 19.00 cu o sală arhiplină și casa închisă. Cu Tudor Lucanu scenarist, bezna spirituală, furia și diperarea din DEMONII, vârful creației lui Feodor Mihailovici, s-au transformat într-o uriașă și aproape, aproape insuportabilă deznădeje. Dacă vreți, jocul magnific al actorilor m-a transpus într-un fel de cazan în plumbul căruia fierbe toată omenirea. Lumină puţină de tot şi abia pâlpâitoare, speranţă nicăieri. Noapte , ploaie. O ploaie de stepă, parcă veșnică, măruntă… Și era Noapte, așa a fost și când Iuda a fugit spre Templu să își numere bănuții… 33 de bănuți, mărunți și ei.
Pe lângă acei “ai noştri” din DEMONII, gaşca de lichele din IDIOTUL e o veselă grădiniţă de copii: morala lor e putredă, dar în ea nu s-a înrădăcinat nici o ideologie, nici un sistem de organizat crime, nici un nihilism feroce, nici o planificare a minciunii. În acest vortex al răului, o prietenie, o dragoste, o duioşie sau o brumă de compasiune nu pot pătrunde. În DEMONII apare prima fază a unei lumi unde va exista Gulagul, KGB-ul și PoliticBuro: “Fiecare aparţine tuturor, şi toţi fiecăruia în parte. Toţi sunt sclavi şi egali în sclavie. Esenţialul este egalitatea”; “Este necesar numai necesarul. Iată deviza globului terestru de-aci încolo” ; “Ascultare deplină, personalizare deplină” ; “Plictiseala este un sentiment aristocratic; şigaliovismul nu admite dorinţi” .
Trebuie spus că: Diferența, una mare de tot, față de ”spovedania” din cartea de 644 de pagini, este absența călugărului Tihon, rolul celui care ascultă spovedania fiind luat de publicul spectator. Fără a purta hramul Fecioarei de la Spasso-Evfimi (n.red.- mănăstirea unde slujea Tihon), publicul, s-a trezit pus în locul călugărului Tihon chiar de la începutul întunecatei drame, de Stravoghin, magistral jucat de Ionuț Caras, în vreme ce, Stepan Trofimovici Verhovenski îi vine ca o mănușă lui Matei Rotaru, cel care joacă admirabil rolul de cabotin ridicol şi un stilist de cea mai joasă speţă, un individ greţos, lăcrămos şi deprimant, a cărui logoree oboseşte şi enervează.
Un alt ”pasaj” important al dramei jucate pe scena naționalului clujean este reprezentat de rolurile de compoziție ale Sânzîianei Tarța care trece spectatorul prin toate fațetele celor patru personaje pe care le interpretează la un ridicat nivel artistic: Maria Timofeevna Lebeadkina, Daria Pavlovna Șatova, Lizaveta Nikolaevna Tușina, Șigaliov, acel Șigaliov, înalt și occult personaj al ”orcilor” ce vor zgudui lumea în octombrie 1917.
Evident, pentru a vorbi de jocul tuturor actorilor,iar aici se cuvine să îi descriem, atât cât putem, pe toți: Dan Chiorean în Fedka Ocnașul și Virghinski, Adrian Cucu în Ignat Lebeadkin, Liputin, Miron Maxim în Ivan Pavlovici Șatov: Miron Maxim
Alexei Nilîci Kirillov, jucat de Cosmin Stănilă, Mavriki Nikolaevici Drozdov, seminaristul, toate interpretate de Mihai-Florian Nițu, Artemi Pavlovici Gaganov, Leamșin, Radu Dogaru și nu în ultimul rând pe Ecaterina Pop-Curșeu în rolul Matrioșei, așadar pentru a vorbi despre acest joc nu trebuie uitat faptul că Dostoievski publică DEMONII prin 1871, început de deceniu 7 al secolului al XIX-lea, perioadă a nihilismului lui Bakunin, Herzen cu a lui celebră afirmație: „Mai bine să pieri odată cu revoluția decât să cauți refugiu în azilul contrarevoluției”
Cu un scenariu scris pe o linie mediană care traversează cartea și o regie ce vădește o adâncă înțelegere a demonilor ce îl ”devorau” pe Dostoievski, Tudor Lucanu scoate în evidență darul profetic al lui Feodor Mihailovici prin jocul demonilor, grupul nihilisto-progresist cu măștile lor hidoase, așa cum le este și sufletul. Autodeclarați atei, ei “clocotesc de mânie dar tremură de frică”. Nu prea vorbesc, parcă grohăie, behăie şi schelălăie. Vociferează strident împotriva aristocraţiei, artei libere şi religie, dar se închină la sfânta treime ateism+ştiinţă+revoluţie. Scandalagii alcoolici cu idealuri mesianice. Aici mai adăugăm interpretările lui Fedka Ocnașul, Șatov, Kirilov, interpretări izvorâte din carte.
Dacă în carte mai poți spera în salvarea a lui Stravoghin, căile fiind Liza sau Daria, poate în morala lui Şatov sau în sarcina pe care i-o dă Tihon, dramatizarea de pe scena naționalului clujean nu îi maid ă nicio șansă. Este evident că acestea sunt însă căi pe care Stavroghin nu le poate urma – dar nu din cauza firii lui, ci mai degrabă din cauza faptului că a trecut de un anumit prag al răului, simțit de auditoriu încă de la prima replică.
Finalul este cel cunoscut: sinuciderea lui Stravoghin, iar dacă în carte, cadavrul este descoperit de Varvara Petrovna și Dașa, aici totul se încheie cu o scenă coborâtă parcă din naturalismul lui Zola, Cehov și din faimosul cântec al celor de la Pink Floyd de pe The Wall: Hey you: toate personajele se vor așeza în fața unor oglinzi, iar demonii își vor scoate măștile. Sunt déjà niște oameni ce locuiesc în universuri déjà închise, concentraționare. Gulagul e pe drum: “Un om nou, fericit şi mândru, omul căruia îi va fi absolut indiferent dacă va trăi sau nu; Cine va învinge suferinţa şi frica, acela va deveni însuşi Dumnezeu, iar celălalt Dumnezeu nu va mai exista”.
