5 iunie 2014
Câțiva intelectuali rafinați, fără operă științifică și fără relevanță academică, mi-au aruncat în față această întrebare, afișând un dezgust abia ascuns și cu un reproș simandicos pe buze: De ce scrii la „ziaru’ lu’ Alexa”? Nu îți dai seama că te înjosești? E sub nivelul unui universitar adevărat să scrie „la o astfel de publicație”. Te compromiți, e vulgar și agresiv, faci o greșeală de imagine asociindu-te cu asemenea oameni. Ulterior, unii dintre acești „intelectuali finuți” nici măcar nu mă mai salută, nu îmi întind mâna și chiar nu mai vorbesc cu mine, ca reacție la articolele pe care le-am scris în „Ziar de Cluj”. Atitudinea lor vorbește, de fapt, despre caracterul lor. Și despre abilitatea de a dialoga, fie și polemic, despre ce se întâmplă în societatea din care facem parte.
Scriu pentru că, deși există mai multe feluri de ziariști și tot soiul de ziare, există un singur motiv pentru care trebuie să existe presa. Rolul mass media decurge din idealul libertății de exprimare, din valorizarea liberului schimb de idei în piața publică a opiniilor și din nevoia civică de a avea o presă liberă, pentru a avea o societate liberă. Scriu pentru că sunt liber să scriu.
Scriu la „ziaru’ lu’ Alexa” și pentru că Liviu este un ziarist cu adevărat liber. Îl cunosc de când era student. Pe vremea aceea am coordonat la Facultatea de Jurnalistică un proiect de ziar studențesc intitulat simplu: „Altfel”. Liviu s-a implicat trup și suflet, cum a făcut, de altfel, în toate proiectele sale ulterioare. De-atunci Liviu a făcut gazetărie. Gazetărie grea, cu vorbe grele, cu documentări dificile și cu dezvăluiri cu greutate.
Scriu pentru că, atunci când s-a implicat într-un nou proiect jurnalistic, Liviu m-a întrebat dacă am ceva de spus, dacă vreau să public editoriale. Niciuna dintre gazetele sau redacțiile locale (în care lucrează mulți dintre foștii mei studenți) nu mi-a făcut o asemenea „invitație”. Aș fi răspuns la fel de prompt, pentru că exprimarea opiniei este un bun pe care l-am câștigat în urmă cu un sfert de secol, un drept la care nu vreau să renunț. Și, în plus, nu cred că în presă trebuie să se exprime numai cei care au cotizat sau cotizează pe la partide și nici pseudo-liderii de opinie, care au „liber” de la servicii pentru a se manifesta.
Scriu pentru că mă solidarizez cu acest efort, aparent donquijotesc, al lui Liviu. El adeseori pare că se luptă cu morile de vânt – se luptă pentru a crea instituții de presă (și nu numai), pur și simplu este mobilizat de dorința de a face ceva în comunitatea din care face parte. Uneori mai bine, alteori eșuând, de cele mai multe ori supărând mințile odihnite ale concitadinilor. În fond mă simt apropiat de genul de ziarist care este Liviu Alexa. O voce critică, un pitbull de pază în ograda democrației, o prezență incomodă și agresivă, care nu le dă politicienilor și falșilor lideri ai societății un moment de răgaz. Scriu pentru că ziarul creat de Liviu îmi oferă un mediu în care simt că am posibilitatea să mă exprim liber și în mod critic, într-o manieră care să mă reprezinte și pe mine ca parte a conștiinței critice a unei comunități.
Pentru că, în fond, care este rolul unui ziarist? Acela de a expune constant defectele societății. Acela de a căuta defectele politicienilor și de a ni le prezenta. Acela de a nu-i lăsa în pace pe cei care, la adăpostul puterii și al instituțiilor, se cred deasupra tuturor semenilor lor. Acela de a lătra mereu la caravanele de nesimțire și aroganță ale potentaților zilei. Dacă Liviu latră, atunci lătratul meu i se alătură.
Dar, înainte de orice, scriu pentru că îmi asum în mod conștient un rol de intelectual public. Sună „simandicos”, dar pentru mine ideea de intelectual public este la fel de necesară pe cât este de simplă. Ca și ziariștii, și intelectualii sunt de diverse tipuri, enervanți, imorali, proști, etici, corecți, exacți, dar pot fi împărțiți în două mari categorii: antipatici și apatici, critici ori izolați. Eu am „moștenit” această tradiție a criticii intelectuale de la regretatul Adrian Marino, omul care a reprezentat mult timp conștiința solitară a unui oraș (și a unei țări) care îl izolase intelectual, uman și profesional.
La Cluj, ca și aiurea, există mai multe tipuri de intelectuali. Cei mai mulți sunt membri ai comunității academice, din care Clujul are cu deasupra de măsură. Unii au ales să se izoleze în turnul de fildeș, să refuze orice atingere cu murdăria cotidiană. Alți intelectuali clujeni, aflați la polul opus, au făcut pactul cu politica. Ei au devenit miniștri, secretari de stat, primari sau consilieri locali. S-au înfruptat din „grăsimea” oferită de ciolanul politic. Alții sunt cățărați pe baricadele activismului, au ales să susțină o cauză sau alta, pentru ei nobilă, pentru alții ridicolă. O mare parte sunt doar pompoși și plini de ifose. Aceștia sunt intelectualii de cafenea, care se inflamează în fața unui pahar de apă rece și a unui espresso scurt. Ei perorează timp de sute de minute despre nimicuri. Și, așa cum Gerard de Nerval umbla cu un homar în lesă, la Cluj intelectualii rasați au două semne distinctive, aproape obligatorii: pălăria cu boruri, pipa de alun și zâmbetul de superioritate.
Pentru că o categorie care îmi repugnă este reprezentată de intelectualul „știe tot”. Formula lui este „intelectual sunt și nimic din ceea ce e deștept nu mi-e străin”. Cu toate acestea, poți să fii un foarte bun economist și să spui tâmpenii despre politică; sau poți să fii un excelent medic veterinar și să nu te pricepi la administrație publică; poți să fii un excelent scriitor, dar să debitezi idioțenii despre ideologie. La fel de enervanți sunt intelectualii gălăgioși – verboșii frenetici care zbiară prin localuri sau sindrofii, cât îi țin bojocii, despre lecturile elevate, din preclasici sau presocratici, care îi califică pentru o sinecură publică. În același grup, sunt nemulțumiții de serviciu. Pentru ei nimic nu e bine. Literatura română – nu e bună. Critica – nu se face. Cultura – nu îl încape. Ce să mai vorbim de politică – nimeni nu se pricepe! Doar ei, intelectualii de pe tușă.
Richard Posner, care a dedicat o întreagă carte conceptului de intelectual public (2001), spunea că atenția critică, respectiv capacitatea de a fi mereu alert la ceea ce nu e în regulă în lumea din care facem parte, este un semn al acestui tip de comportament social. Ca și ziaristul autentic, intelectualul public trebuie să fie antipatic. Dacă nu deranjezi pe nimeni, dacă ești „simpatic la toată lumea”, dacă îi vorbești pe toți de bine, atunci care mai este aportul tău la dialogul public? De ce nu este intelectualul public totuna cu intelectualul politic sau cu intelectualul de cafenea? Pentru că intelectualul politic, pe de o parte, este îmbibat de ideologia celor pe care îi susține. Iar intelectualii adunați în jurul cafenelor și birturilor sunt un fel de muște multicolore care deranjează prin zgomot, nu prin impact.
Consider că un intelectual public, care este caracterizat prin neîncrederea față de orice formă de autoritate, de ideologie și, mai ales, de auto-suficiență, trebuie să își exprime prin toate mijloacele de care dispune, inapetitul critic față de semenii săi. Scriu pentru că mă indispun prostia, mediocritatea, nesimțirea, impostura, aroganța prostească și fanfaronada fără calități autentice. Mă enervează incompetenții, ticăloșii și mincinoșii.
Și, nu în ultimul rând, scriu pentru că, spre deosebire de revistele culturale sau de opinie de pe la noi, cu aere de europenism și eleganță, Liviu Alexa își plătește colaboratorii. Nu vreau să dau numele tuturor gazetelor care mi-au cerut articole de opinie și apoi nu mi-au mai dat niciodată niciun ban. Pentru că nici scrisul și nici munca intelectuală nu sunt gratuite.