În timp ce o parte dintre strămoşii noştri spuneau: „fiat Justitia, pereat mundi!”„barză, viezure, brânză, varză, mânz”. Şi nici astăzi nu ştim dacă nu cumva cereau o atenție, o miluială…
De aceea dezbatem (în loc să cerem aplicarea legii) cu atâta patos pe subiectul dacă un condamnat penal poate să ne fie prim ministru. Nu poate să ne fie, legea o zice clar. Dar noi, ca români, facem ceva pe lege zi de zi. De la cum traversăm strada, la cum ne parcăm mașina, sau urlăm sub geamurile spitalelor până în zori, cu muzica dată la maximum, că-i festival, nu-i nici o diferență de atitudine față de Lege, așa cum încercăm să ne mințim în timp ce ne comparăm cu ticăloșenia altora care “dau în cap, omoară, fură, violează” șamd (asta-i norma de legalitate: “doar n-am omorât pe nimeni, boss”; dincolo de ea poate să piară și lumea, noi suntem cinstiți și plini de bune intenții, cei mai ospitalieri și simpatici din lume indivizi care de îndată te băgăm în origini dacă nu ne accepți ospitalitatea și urletele sub geam). Apoi ne văităm că n-avem încredere în Justiție când aceasta se prăvale asupra noastră. Nu avem, că știm noi ce știm: raportat la propria noastră nemernicie și restul tot nemernici trebuie să fie.
Nimeni nu mai pare să lucreze în interesul Legii. De exemplu, nu era deloc în interesul Legii să se creeze imaginea unei “doamne de fier” Laurei Codruța Kovesi (așa cum chip cioplit s-a făcut și din Monica Macovei) mai ales când sistemul știa foarte bine de cei 4 – 5% plagiat din doctoratul fără nici o valoare științifică al acesteia. Dacă se dorea interesul Legii, LCK nu era șefă niciodată. Putem dezbate pe marginea meritelor și la câte a făcut ea pentru lupta împotriva corupției, dar dăm din gură degeaba: în primul rând că a fost plătită de noi să-și facă datoria. Nu e pe banii ei și nu trebuie să facem statui că cineva face corect exact ceea pentru ce a fost plătit să facă. Așa ne putem extazia și în fața instalatorului. Punct.
Am mai scris despre frecventa nerespectare a interesului Legii şi despre imensul prejudiciu de imagine pe care unii slujbaşi ai Justiţiei i-l aduc acesteia. Justiţia are o percepţie negativă din partea populaţiei, iar singura remarcă (scuză) se rezumă la constatatrea faptului că o sentinţă mulţumeşte doar pe jumătate dintre cei care participă la actul de justiţie. Ceva nu este în regulă. Înseamnă că toţi cei nemulţumiţi de modul în care li s-au aplicat prevederile legii nu au înţeles nimic, consideră sentinţa nedreaptă şi, din punctul meu de vedere, înseamnă că scopul Legii nu a fost atins. Interesul Legii este ca făptaşii să fie pedepsiţi în aşa fel încât fapta lor să fie înţeleasă şi nimeni să nu o mai repete. Pentru că, „crima nu merită plata”.
Ceea ce nu se întâmplă în România în ciuda excesului de cătușe televizate.
Bun, există oameni suficient de pierduţi pentru societate, atât de tare ticăloşiţi încât orice sentinţă s-ar da în defavoarea lor îi va nemulţumi (valabil fiind, în ce-i priveşte, că vor fi profund nemulţumiţi chiar şi de orice sentinţă dată în favoarea lor – pedeapsă prea mică pentru oponenţi, valoarea despăgubirilor insignifiantă şi nereparatorie şamd) – aceştia, din fericire, nu reprezintă (sper) 50% dintre cei care iau calea Justiţiei şi, matematic vorbind, se anulează ca „valoare” într-o însumare statistică. Pe aceşti oameni nu îi iau în calcul.
Rămânem, însă, ceilalţi, cei peste care, de multe ori, Justiţia se prăvale cu peste măsură de zel din partea slujbaşilor ei.
Ce înţelegere asupra actului de justiţie ar trebui să-l aibă cele trei sau patru băbuţe de peste 70 de ani care, chinuite de foame, au cultivat nişte „mălai” sau ceva „rădăcini” pe pământul altora (nu cu titlul de a intra în posesia acestuia) şi care au fost judecate şi condamnate pentru tulburare de posesie?
Sigur, Justiţia trebuie aplicată „pereat mundi” chiar dacă se face pentru că s-a furat un ou (sau 4 – 5%) – nu acesta este subiectul articolului de faţă. Ci faptul că, în România, nu există nici măcar în aplicarea prevederilor Legii „egalitate de şanse”.
Că o băbuţă moartă de foame simte rigoarea legii până la a fi încarcerată într-un penitenciar de maximă securitate. În schimb, după devalizatorul unei bănci sau a economiei naţionale Legea se târăşte, umilă, ani de zile, punându-şi cenuşă pe cap pentru că este obligată să facă acest infam gest, al urmăririi penale, faţă de un asemenea „stâlp al societăţii”.
Iar când “pedepsește” îți vine să iei asupra ta pedeapsa și să-l lași naibii pe devalizatorul economiei naționale să se bucure în libertate de milioanele sale.
Măcar scăpăm lumea de cărți proaste scrise pe bandă rulantă prin pușcării.