Cei de la USR au venit cu niște amendamente la Legea privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale, care ar fi dus, zic ei, la “transparentizarea banilor din campaniile electorale și la încurajarea donațiilor mici”. Printre altele, se dorea reducerea donațiilor în numerar și introducerea plafonului minim de la care acestea trebuie efectuate prin operațiuni bancare, adică controlabil și nu cu punga de 1 leu burdușită cu euroi prin păduri, compartimente de tren și cimitire ca până acum. Normal că a existat opoziție și amendamentul a fost respins. În țara lui “ți-am dat, dă-mi”, a cărătorilor de geantă și a lipitorilor de afișe răsplătiți regește cu sinecuri din banii publici, transparența nu este o opțiune. Până la transparența acestor bani, mai bine s-ar hărnici politicienii să-și treacă meseria în Nomenclatorul de Meserii. Dar cum nici pe curve, surorile lor de vechime în meserie, nu le trec în Nomenclator, așa nu se trec nici pe ei.
Dar despre politicieni și lipsurile lor am scris și vom mai scrie. E momentul să lămurim problema banilor care fac să funcționeze mass media în România – să aflăm și noi de ce banul șmenuit cu mâna dreaptă este mai curat și mai moral decât cel șmenuit cu mâna stângă. De ce suptul din contul lui Adameșteanu, Vântu, Patriciu, al serviciilor secrete și al așa-ziselor partide “dă dreapta” este mai moral și mai deontologic.
Ca orice afacere dintr-o economie de piaţă şi presa funcţionează cu bani. Dacă la începutul anilor ’90 se mai putea face presă de dragul presei (numai din vânzare de tiraje), acum presa este sclava publicităţii, indiferent cine își face publicitate. Chestia cu donațiile din care ar trăi unii lăsați-o pentru proștii care mai cred în Moș Crăciun și Zâna Măseluță – donațiile groase vin tot de la cei care știu de ce își oferă “serviciile” „slujitorilor interesului public”.
Banii sunt motorul funcționării unei afaceri mass media. Așa că, egal de imorală este atât împărţeala banilor publici după voinţă politică, cât şi lamentaţia modului în care se face împărţeala banilor. Asistăm la un efect şi nu la o cauză. Ce se pune în discuție: cât din banul care intră în mass media se convertește în manipulare asupra consumatorului, sau câtă presiune se pune asupra conștiinței (profesionalismului) jurnalistului de către patron (dacă se pune)? Căci majoritatea acuzațiilor venite dinspre cei care se dau mai morali și mai deontologi decât le-o justifică CV-ul în zona aceasta se învârt: a vânzării conștiinței jurnalistului pentru un salariu care provine din “bani murdari”. Dar cine stabilește “curățenia” banilor?
Cu ce este mai curat un condeier care se vinde unui procuror sau miliţian pentru 100 de euro – pentru a se face purtătorul de cuvânt al acestuia? Dar cei despre care știm sau bănuim că sunt ofițeri sub acoperire ai diverselor servicii secrete ale României, băieții și fetele care scriu numai conform Ordinului de Zi pe Unitate? Dar papagalii de presă care îşi fac veacul prin crâşme şi-şi pasează unii altora subiectele, indiferent de publicaţiile din care fac parte, ei cu ce sunt mai breji în circuitul banilor curat-murdari care intră în mass media?
În zona aceasta nu trebuie să vorbim numai despre transparența banilor, trebuie să vorbim și despre transparența apartenenței jurnaliștilor: sunt ei angajații instituției mass media, sau sug și de la structuri securistice, partide politice sau procurori? Pe cine servesc ei? E simplu să dai vina pe patron că are interese și să nu-i verificăm și pe angajați ale cui le servesc în subsidiar. În plus, efectiv geme România de boschetari de presă cu site și conexiune de internet care se dau jurnaliști, dar nu știu decât să scrie facturi și chitanțe! Asistăm la o adevărată deșănțare mediatică făcută cu complicitatea acestor pseudo-jurnaliști cu politicienii și oamenii de afaceri veroși, cărora le convine să dea 100 de euro câte unui astfel de boschetar care să le fie purtător de necuvânt în spațiul virtual. Și cu ajutorul cărora să încerce să dărâme credibilitatea celor care mai fac presă de dragul presei. Nu se poate face o despărţire a problemelor pe care le întâmpină mass media, cum că ar fi diferite pentru redacţie sau pentru patronat – ele merg mână în mână. Mass media trebuie să fie privată, asta pentru a nu fi aservită intereselor celor care împart banul public. Iar instituţiile statului, tocmai pentru a avea credibilitate, nu pot fi particulare.
Așa este și cu pretenția jurnaliştilor care se simt „formatori de opinie”. Când ai ajuns aici, ești propagandist. Faci “presă” de reacție la declaraţiile, conferinţele şi comunicatele de presă – că așa ai fost dresat de adevăratul tău stăpân, sau, pur și simplu că ești prost, sau prost pregătit de Fabrica de sinecuri numită impropriu “Facultate de Jurnalism”.
Deşi ştirea este doar un efect, partea care se vede dintr-un eveniment, nimeni nu mai merge pe firul cauzei care generează efectul. Orice politician, securist, om de afaceri, poliţist, procuror șamd, capabil de o strategie a comunicatelor şi declaraţiilor de presă, a ajuns să manipuleze, grosolan, mass media. Așa s-a dus dracului și lupta anticorupție: erau mai mulți jurnaliști la arestări decât mascați. Știau mai bine jurnaliștii cine e vinovat și câtă pârnaie trebuie să încaseze decât judecătorii. Cine controlează comunicarea, controlează informația și face agenda zilei. De aceea au fost momiți jurnaliștii în echipele de comunicare ale instituțiilor și ale politicienilor. Acum și pe listele cu candidați.
Așa că nu ar fi rău ca marii deontologi ai presei naționale să ne arate tresele de sub surtucul de jurnalist și dâra banilor care le alimentează moralitatea. Aia, a lor, mai curată și mai uscată, decât a altora!