Regina Ana a murit – Dumnezeu să o odihnească. Nu am ce să judec eu sau să comentez dintr-o viață și un om pe care nu l-am cunoscut. În schimb nu pot să nu mă îngrețoșez văzând revărsarea publică de pseudo-empatie a unor ticăloși care au confiscat România post decembristă de la subsol până la simboluri. Nu este pentru prima dată când, raportat la simboluri și cei care le confiscă în interes personal, eu nu mai pricep nimic. Mitomanul Plagiator Victor Ponta s-a declarat simbol al Pieții Universității, Ion Iliescu a devenit monarhist, Dan Voiculescu plânge în batistă trist, CeTuPeu e țărănist!?
Colegul de rețea de socializare, scriitorul și anti-comunistul Aurel Sibiceanu, remarcă, la fel de uimit ca și mine: “Judecând după lăcrimariul din televizoare, în zilele astea va avea loc şi va reverbera marea reconciliere naţională. Nu mai înţeleg nimic, aşa cum nu am înţeles nici de ce regele nu a încercat să atace actul de abdicare în instanţă”.
Așa o mobilizare a oamenilor muncii cu gura – să se-nghesuie să fie cu toții de partea monarhiei românești încuscrită Duda, n-am mai văzut de pe vremea când bietul Rege Mihai a fost birjărit cam tare de către Traian Băsescu și de pe vremea în care întreaga Alianță Civică, de mână cu victimele mineriadelor, s-a îngrămădit să pună ștampila pe viitorul luminos al României, reprezentat de Ion Ilici Iliescu care se lupta în turul doi al prezidențialelor din 2000 cu balaurul Corneliu Vadim Tudor.
“Lezmajestate!” – răcniră toți aceia care-l cam însulăiră (pardon, îl fugăriră) pe “fir-ai al dracului, Majestate” pe tot parcursul anilor ’90, la unison cu toți aceia care veniră la putere din partea unui partid monarhist (PNȚCD), dar dădură uitării fapta de cum prinseră gustul de ciolan.
Acum răcnesc, ca-ntr-o adevărată Cântare a Monarhiei, “condoleanțe!”
“Lezmajestate”, ca și “lezmajestate”, “condoleanțe”, ca și “condoleanțe”, dar să știm și noi cine-i “lezmajestatul” și care “lezmajestatorul”, să știm și noi pe cine “condolențează” “condolențatorul”!
Merită să știți că “sunt popoare care își cunosc istoria și o acceptă așa cum a fost, sunt popoare care își cunosc istoria și nu o acceptă așa cum a fost și sunt popoare care nu își cunosc istoria, deci nu au ce accepta sau nega; în acest fel lucrurile sunt dezbătute după ureche sau după tradițiile orale transmise în mii de feluri”. De aceea zic și eu că sunt aspecte care trebuie puse în atenția opiniei publice pentru a nu transforma lucruri serioase într-o discuție de gen “ba pe-a mă’tii”. În biografia formală a regelui este scris că Regele Mihai a organizat la 23 august 1944 arestarea lui Antonescu. Că s-a opus guvernelor prosovietice din anii 1945-1946. Că a fost constrâns să abdice la 30 decembrie 1947. Trei propoziții, trei jumătăți de adevăr! Că Regele Mihai, nu a schițat nici un gest să-și apere soldații și ofițerii condamnați la moarte sau deportați în Siberia, că nu a grațiat nici un fruntaș al politicii interbelice arestat și condamnat la temniță grea (până să moară în pușcărie, Iuliu Maniu l-a înjurat tot timpul că n-a mișcat un deget să-l ajute deși a făcut atâtea pentru el), că a fost singurul monarh din Estul Europei care a abdicat, cedând legal guvernarea României comuniștilor. Adică cam ce-a spus Traian Băsescu în termeni de matelot, ceea ce nu este permis la nivel de președinte de (i-a agregat pe toți ionilieștii să devină monarhiști convinși): “Regele Mihai a fost slugă la ruşi”. Cu alte cuvinte, Mihai a fost prea tânăr, prea slab, iar de mai bine de zece ani a devenit o cârpă a regimului Năstase-Iliescu-Ponta (și cine-o mai da ceva, să nu moară copilașii de foame) în numele Peleșului, Pelișorului și Săvârșinului. Din Arhivele americane, devenite publice în 1998, aflăm cum Regele Mihai nu s-a comportat prea “regește” în perioada ‘44-’47, cum nu prea este un simbol al rezistenței anti-comuniste și multe alte chestii triste. De aceea nici nu mă mai întreb de ce nu a fost invitat la cea de-a 60-a aniversare a Zilei Victoriei de către nici un stat vestic, în schimb a fost invitat doar la serbările din Rusia şi la anumite comemorări din Cehia şi Slovacia.
Așa e cu servilismul și iconoclasmul, aceasta-i problema noastră: am învățat o tonă de min(ci)uni de prin manualele de istorie (despre actele noastre de bravură înșirate ca nestematele de-a lungul multimilenarei noastre istorii) si, mai ales, că gloriosul act de la 23 august 1944 fu înfăptuit de către Gloriosul Partid Comunist Român și marile mase de oameni ai muncii de la orașe și sate. În oceanul de minciuni, care-i adevărul?
Dacă-l spunem, îl spunem prea târziu. Când îl spunem, îl spunem prea brutal.
Așa că măcar noi, cei care credem că mai avem bun simț, să o lăsăm pe Regina Ana să-și găsească odihna și drumul către Veșnicie, fără să-i mai umplem familia de condoleanțe. Ca orice mamă își merită atât odihna, cât și respectul.