Curtea de Conturi a României a dat publicității un raport detaliat, care cuprinde, printre altele, și rezultatele unui audit al performanței privind finanțarea sistemului de educație din țara noastră. Documentul relevă realități pe care toți românii de rând le văd, zi de zi, dar pe care cei ce au obligația să asigure un sistem de învățământ la standarde cel puțin normale se fac că nu le observă.
România are astăzi un sistem de învățământ „la pământ”. Dacă în alte țări rata abandonului școlar este extrem de bine urmărită, la noi copiii care părăsesc timpuriu sistemul sunt, practic, lăsați în voia sorții. Deși avem 10 clase obligatorii, statul nu ia măsuri pentru ca acești tineri să urmeze, totuși cursurile. Nimeni nu urmărește copiii care ies din sistem, nimeni nu asigură condiții pentru ca acești elevi să poată să studieze (în lipsa unor resurse financiare ale părinților). Reprezentanții inspectoratelor școlare nu au o evidență clară a copiilor care nu merg la școală, pentru că mulți dintre ei nu au fost introduși în sistemul de educație niciodată. Direcțiile de Asistență Socială și Protecția Copilului se „spală” pe mâini, aruncând pisica în curtea inspectoratelor școlare, în privința abandonului școlar, parcă uitând că unul dintre atributele lor este să protejeze copiii. Acei copii care, părăsind școala devreme, atunci când vor deveni maturi, vor deveni cei mai predispuși să comită infracțiuni. În țările dezvoltate, penitenciarele își dimensionează spațiile de „cazare”, în funcție de rata abandonului școlar, acest fenomen fiind atent monitorizat. În România, acest lucru nu se întâmplă.
„Rata de părăsire timpurie a sistemului de educație, la nivelul anului 2016, a înregistrat o valoare de 18,5%, ceea ce poziționează România pe antepenultimul loc, înainte de Malta (19,7%) și Spania (19%). În același timp, țările care înregistrează cea mai mica rată de părăsire timpurie a sistemului de educație au fost Croația (2,8%), Lituania (4,8%), Slovenia (4,9%), Polonia (5,2%). Cauzele care duc la producerea fenomenului părăsirii timpurii sunt: sărăcie/lipsă de resurse financiare pentru a acoperi costurile educației; rețea școlară pentru învățământul secundar superior insuficient dezvoltată în mediul rural; servicii insuficiente de asistență educațională și/sau atitudini discriminatorii față de romi, persoane cu dizabilități și cu nevoi educaționale speciale. România nu a reușit să înregistreze un progres privind participarea adulților cu vârste între 25-64 ani la învățare pe parcursul întregii vieți, valoarea indicatorului înregistrând în 2016 cea mai scăzută valoare din întreaga perioadă analizată (1,2%). Astfel, ocupăm ultimul loc între țările din Uniunea Europeană (România 1,2%, față de media UE 28 de 10,8%) în ceea ce privește participarea adulților de 25-64 de ani la învățare pe parcursul întregii vieți. În aceste condiții, România se află încă departe de ținta europeană pentru anul 2020, de 15%.”, se arată în raportul Curții de Conturi.
Totuși, adevărata provocare a sistemului național de educație o reprezintă scăderea numărului de copii, ca urmare a unei strategii demografice incoerente, precum și prognozele privind reducerea drastică a populației tinere (15-24 ani) și reducerea semnificativă a populației în vârstă de 0-14 ani. Aceste fenomene vor avea consecințe directe asupra deficitului de forță de muncă, scăderea populației școlare, implicit a necesarului de cadre didactice, restructurarea rețelei școlare sau scăderea accesului la educație pentru comunitățile rurale și cele izolate.
O altă situație semnificativă este cea a emigranților români care aveau reședința obișnuită în străinătate pentru o perioadă de cel puțin 12 luni. Potrivit raportului Curții de Conturi, emigrația românească a început să capete caracteristicile unei comunități stabile în țările de emigrație, fapt reflectat de creșterea rapidă a numărului de copii. Astfel, numai în șase ani (2007-2013), populația de 0-14 ani s-a dublat, crescând de la 145.375 la 338.875 de copii. În aceste condiții, populația de vârstă școlară rămasă în țară s-a diminuat simțitor.
„Fundamentul oricărei construcții demografice al unei țări îl constituie populația cu vârsta cuprinsă în intervalul 0-4 ani. Aceasta a scăzut de la 1.811,4 mii în 1990 la 952 mii în anul 2016, ceea ce reprezintă o scădere cu peste 47%. Astfel, conform estimărilor realizate de INS, rata brută a natalității a scăzut în ultimii ani, situându-se sub nivelul valorii indicatorului la nivel UE (în 2013 9,3% în România și 10,2% în UE). Efectele acestei scăderi dramatice se vor propaga eșalonat în toate grupele de vârstă ce urmează, reducându-se treptat efectivele. Primele grupe de vârstă care au preluat șocul demografic au fost cele de 5-9 ani și 10-14 ani, adică populația de vârstă școlară aferentă învățământului primar și gimnazial”, se mai arată în raport.
Primăriile și Consiliile Județene nu se implică
Actualul sistem de finanțare a învățământului preuniversitar din România a apărut ca urmare a descentralizării, potrivit prevederilor Legii învățământului nr. 84/1995, obiectivul urmărit prin aceasta fiind implicarea directă a comunităților locale în alocarea de resurse financiare suplimentare pentru învățământ. Cu toate acestea, în anul 2016, nivelul contribuției sectorului local la finanțarea învățământului preuniversitar a fost în valoare de 65.087 mii lei, sumă ce reprezintă o pondere de 0,60% din finanțarea de bază efectuată de la bugetul de stat. Totuși, posibilitatea cofinanțării unităților de învățământ de către autoritățile publice locale este în principal influențată de veniturile realizate, respectiv de nivelul taxelor și impozitelor încasate la nivel local.
„Această finanțare s-a efectuat în mod diferențiat în funcției de anumite criterii, respectiv numărul de elevi aflați în evidența inspectoratelor școlare județene, importanța pe care unitățile administrativ teritoriale (consiliile județene și locale) o acordă învățământului preuniversitar, precum și de capacitatea de finanțare și autofinanțare specifică propriului județ. Astfel, 28 de unități administrativ-teritoriale (27 de județe și municipiul București) s-au implicat în finanțarea acestor cheltuieli într-un cuantum sub 1% sau deloc (Ex.: Arad, Bacău, Botoșani, Cluj, Galați, Harghita, Hunedoara, Mureș, Satu Mare, Suceava, Vaslui). Acest lucru pune sub semnul întrebării respectarea principiului echității distribuirii fondurilor destinate unui învățământ de calitate, astfel, existând riscul ca elevii unităților de învățământ din regiunile socio-economice dezavantajate să aibă șanse mai reduse de reușită școlară și profesională în comparație cu colegii lor din unitățile de învățământ aflate în regiunile dezvoltate ale țării. Se observă numărul mare al decidenților cu rol în alocarea finanțării unităților de învățământ, însă preocuparea cu privire la suplimentarea finanțării învățământului preuniversitar a fost nesemnificativă”, concluzionează auditorii Curții de Conturi.
Aspectele referitoare la posibilitatea degrevării efortului bugetului de stat al României prin utilizarea fondurilor nerambursabile UE au un impact direct în creșterea gradului de finanțare a învățământului preuniversitar, mai spun inspectorii Curții de Conturi. Astfel, este necesară conlucrarea tuturor instituțiilor publice cu atribuții în domeniul gestionării fondurilor nerambursabile pentru creșterea finanțării educației din aceste surse.
„Există riscul afectării calității procesului educațional al elevilor ca urmare a interesului crescut manifestat de decidenții aflați la conducerea unităților de învățământ pentru finanțarea acordată per elev/preșcolar, astfel că procesul educațional poate fi afectat, atât ca urmare a creșterii numărului de elevi/preșcolari per cadru didactic/spațiu/dotări (de exemplu, există școli ce se confruntă cu fenomenul de aglomerare de elevi și problemele rezultate – insuficiența dotărilor, focare de infecție, diferențe mari de vârstă între elevi/preșcolari etc.), cât și a stării de epuizare fizică a cadrului didactic și a elevului, din cauza creșterii distanței de deplasare a acestora de la domiciliu la unitatea de învățământ, ca urmare a comasărilor”, se arată în raport.
Manuale digitale… o investiție care nu era necesară
Legea nr. 1/2011 a educației naționale, art. 45 alin.13 și art. 69, stabilește dreptul elevilor de a beneficia de manuale școlare gratuite, atât pentru învățământul în limba română, cât și pentru cel în limbile minorităților naționale, precum și obligația autorităților române de a le asigura. În scopul îmbunătățirii calității procesului educațional și în baza libertății inițiativei profesionale, cadrele didactice pot selecta și utiliza la clasă auxiliarele curriculare, care nu beneficiază de finanțare din partea statului. În perioada 2014-2016 s-au elaborat constant alte manuale (autori noi). Manualele digitale pe care ministerul educației le-a „tipărit” nu își au rostul, spun inspectorii Curții de Conturi.
„Ținând cont de faptul că în mediul rural există un procent semnificativ de elevi, între 52% (în anul școlar 2014/2015) și 46% (în anul școlar 2015/2016) din totalul elevilor la nivel de țară, accesul la echipamentele tehnice necesare pentru a accesa varianta digitală a manualului școlar ar putea fi dificil (datorită faptului că părinții acestor elevilor din învățământul preuniversitar nu au resursele necesare pentru a achiziționa calculatoare, laptopuri, smartphone-uri, licența sistemelor de software etc.). Astfel, finanțarea variantei digitale a manualelor școlare din învățământul preuniversitar nu reflectă eficiența cheltuirii fondurilor publice și nu reprezintă o premisă în vederea maximizării rezultatelor procesului de învățământ pentru elevii din învățământul preuniversitar”, se arată în raport.