Am citi un text scris de Octav Bjoza, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici, pentru Ziarul Lumina. Cutremurător. Tema principală era despre cum a petrecut Paștile, atunci când a putut, în închisoare. Dar Octav Bjoza a descris, marginal, și condițiile inumane din pușcăriile comuniste. Te ia cu fiori, nu alta. Citez: „Eram trei și jumătate într-un pat metalic. Într-o celulă unde pe plan orizontal nu intrau decât trei paturi, paturile erau pe patru niveluri, adică 12 paturi, iar noi eram 42 de deținuți.
Noi, cei tineri, dormeam direct pe grătarul de fier al patului, căci saltelele de paie le dădeam jos pentru bătrâni și bolnavi, care nu se puteau cățăra la nivelul doi, trei și patru. Cei de la patru erau palizi dimineața, căci nici oxigen nu aveau sus”. E doar un crâmpei din suferința unor oameni care nu au avut altă vină decât aceea de a se fi opus unui regim totalitarist. Au suferit, demni, privațiuni de neimaginat pentru mințile odihnite din zilele noastre.
Citind despre suferințele evocate de Octav Bjoza în textul amintit, nu am putut să nu mă gândesc la ce se întâmplă în zilele noastre, în aceste vremuri de pandemie. La toți cei cărora, astăzi, viața cu mască și fără chefuri li se pare o mare suferință. Că a purta mască este un sacrificiu prea mare pentru sănătate, pentru viață, pentru libertatea de a trăi, într-o bună zi, normal. Se plâng și se vaietă că nu pot ieși pe străzi după ora 22. Dar au internet, tot felul de rețele de socializare, au sute de canale TV, au cărți. Ce mai, au o groază de posibilități de a-și petrece serile frumos.
N-am auzit nici un fost deținut politic să se plângă cât se plâng frustrații de azi. Foștii deținuți politici vorbesc cu demnitate și detașare de suferințele lor. Așa zișii activiști pentru, vezi Doamne, „libertate”, ies în piețe, țipă ca demenții și se plâng întruna de parcă ce mari suferințe ar îndura. Actviștii lui pește. Foștii deținuți politic au înfruntat regimul comunist conștienți că-i paște pușcăria. Că, poate, nu-și vor mai vedea familiile niciodată. Pentru mulți, așa a fost. Au murit în pușcării și nici astăzi nu se știe unde le este mormântul. Expirații din ziua de astăzi, „vitejii” națiunii, „luptătorii” pentru nimic, ies la manifestație, după care, mulțumiți de ei, se retrag în vreun apartament, la o băută. Închină, se bat pe umeri și se felicită ca proștii unul pe altul. Ce-au mai înfruntat ei regimul ticălos care le impune să poarte mască, cum l-au mai sfidat ei pe față. Cât curaj! Nu-i puțin lucru să riști o amendă ca să faci pe deșteptul, să te dai mare, nu? Ce nerușinați de doi bani! Voi vă plângeți, bă, neterminaților? Vouă vă e grea viața, bă handicapaților? Știți ce? Habar nu aveți voi ce însemnă suferință, demnitatea și curaj. Dacă vreți să aflați, uitați-vă la foștii deținuți politic. Dar, ce spun eu, vă uitați degeaba, că mai departe de Șoșoacă nu vedeți. Oamenii aceia, foștii deținuți politic sunt prea sus pentru voi.