De curând, am început să asistăm la o coagulare a opiniei publice sau, mai degrabă, la diverse forme de protest în spațiul public. Nemulțumirea este generală, după cum generală este și indiferența. Motive sunt destule: realitatea cotidiană îți servește prețuri majorate considerabil, câtă vreme salariul este redus substanțial. De aceste situații s-au lovit atât personalul medical auxiliar din sistemul sanitar, precum și profesorii, cadrele militare, sau chiar și angajații din sectorul privat.
Calculele au început să nu mai coincidă: adică la TV ești făcut să înțelegi că veniturile românilor s-au majorat, în timp ce economia propriului buget îți demonstrează că din leafa ta de angajat poți rezista 2 săptămâni, hai cel mult trei. A patra săptămână din lună ești forțat să recurgi la un post practicat cu migală, veritabil, chiar dacă doar din rațiuni financiare, nicidecum religioase.
Împotriva acestui ″post negru″, de ceva vreme, se tot revoltă angajații.
Tot recent, o întâmplare ”ciudată” a făcut ca 40 de medici „urgentiști” să-și dea demisia în bloc de la Unitatea Primiri Urgențe din cadrul Spitalului Județean Oradea, după ce au fost anunțați că li se vor tăia sporurile, în urma unei decizii a Consiliului Local.
Aceeași situație se prefigurează în rândul mai multor spitale din țară. Cu două zile în urmă, în cadrul Spitalului de Copii Grigore Alexandrescu din București, personalul auxiliar a fost anunțat de către manager că sporurile vor fi tăiate. În timpul ăsta, asistentele își făceau treaba purtând ecusoane ce semnalau faptul că se află în grevă. Greva generală de vineri a fost anulată, din păcate, probabil, alte demisii în masă vor urma. De pe o zi pe alta, acest fenomen va putea fi urmărit și la Cluj. Oare câți medici și asistenți medicali din Cluj-Napoca vor opta pentru a părăsi un sistem care îi neglijează și îi desconsideră în mod vădit?
Târziu, foarte târziu, abia atunci când fiecare angajat a primit lovitura sub centură, adică gaura din propriul portmoneu, din propriul stomac, atunci abia a fost invitată mass-media să reflecte protestele diverselor categorii profesionale.
Dintr-o altă perspectivă însă, câți medici au luat parte la proteste generale, impotriva legilor justitiei să zicem, a inflatiei, contra creșterii robor-ului și, în general, a tuturor porcăriilor care se întâmplă?! Este foarte probabil ca peste doi ani să nu mai fie bani pentru salariile personalului medical, indiferent că sunt sau nu mărite acum. Atunci când primează interesul personal, fără a lua în seamă imaginea de ansamblu, nu prea este în regulă. Același lucru este valabil și în privința educatiei, apărării sau a internelor etc.
Iar subiectul care se conturează, se referă la nepăsarea generală. Lupta pentru o cauză comună, care ține de viitor și care a caracterizat socialismul românesc, i-a făcut pe români incapabili să mai lupte pentru problemele actuale din cetate. Fie că e vorba despre o problemă care se referă la comunitatea în care trăim, fie că e o alta, care ține de o situație mai amplă, dezinteresul și indiferența ne macină din interior.
Ei bine, s-a ajuns la o înțelegere între sindicaliștii din sănătate și Guvern. Cu modificări ciuntite, Legea Salarizării Unitare a fost pe alocuri cârpită. Ce urmează? Să protesteze și ceilalți, care au rămas în continuare nedreptățiți? Cert este că fiecare duce o luptă mică și îngustă. Din acest motiv, nici rezultate îmbucurătoare nu prea sunt.
Se spune că Guvernul nu știa și a constatat cu uimire că unii manageri de spitale nu au aplicat corect legislația. Nu știe stânga de dreapta. ″Avem cele mai bune intenții. Managerii din provincie sunt vinovați″ – ar fi vrut să spună reprezentanții ministerelor. Ei și? I-au îmbrobodit oarecum pe sindicaliști, ca să le astupe nemulțumirile. O cârpeală de moment. Dar cu ceilalți salariați, ce ne facem?
Protestele din ultima perioadă ne-au demonstrat un singur aspect, unul destul de însemnat: problema reală nu constă în salarii, ci în faptul că ne lăsăm mințiți și batjocoriți. A început să ne placă. Iar protestele au devenit forme de divertisment. Dincolo de aceste lucruri, ne găsim într-o stare de nepăsare generalizată. Impasibilitatea se dovedește a fi mai distrugătoare, mai nocivă și mai parșivă, decât problema salariilor.