Laura Alicu este președintele Centrului de Resurse pentru Comunitate din Cluj-Napoca și în ultimii cinci ani a creat o legătură foarte strânsă cu romii de la Pata Rât, în special cu copiii. Ea i-a ajutat pe cei mici să aibă încredere în ei și să învețe că sunt oameni importanți chiar dacă trăiesc într-o sărăcie lucie. Cu bani puțini și cu ajutorul unor aparate de fotografiat, Laura Alicu a adus fericire pe chipurile triste ale acelor copii.
Asistent social de meserie, Laura Alicu a dorit mult timp să ajungă să cunoască comunitatea de romi de la Pata Rât. În urmă cu cinci ani i s-a ivit această ocazie, iar de atunci s-a atașat de acei oameni și construiește diverse proiecte în care îi implică pe cei mici. Ea este dovada vie că se pot face multe lucruri frumoase cu bani puțini. Nu e nevoie de milioane de euro ca să îi faci pe oamenii care trăiesc la marginea societății să se simtă bine și să înțeleagă că viața înseamnă și altceva decât a-ți satisface nevoile de bază.
„Voiam să merg de multă vreme acolo, dar mi-era puțin teamă să merg singură și cum eram doar fete în asociație nu ne-am încumetat să mergem. Până la urmă s-a ivit în 2012 ocazia să merg cu un fost coleg de liceu. Era decembrie, frig afară, copiii în fundul gol și desculți umblau cu piciorușele prin zăpadă și dacă tot am decis să mergem acolo, am zis că ar trebui să facem ceva pentru ei”, își amintește Laura Alicu.
Într-o săptămână au încropit o campanie mică ce a primit numele „Oamenii de la marginea societății”. Acesta a fost primul lor proiect pentru oamenii de la Pata Rât. Au strâns așternuturi, pături, jucării, mâncare pentru 80 de familii, iar acel pas a fost doar primul. Membrii asociației au continuat să viziteze familiile de romi, s-au împrietenit, iar cei mici au ajuns în centrul atenției celor de la Centrul de Resurse pentru Comunitate.
Laura Alicu împreună cu echipa ei au realizat că acei oameni au nevoie de mult mai mult decât mâncare ca să se simtă oameni. Așa au început să organizeze activități de educație informală. Astfel a început proiectul „Crește un regizor”, care i-a scos pe cei mici din zona lor de confort. Acest proiect a reprezentat o formă de conștientizare și vizibilitate a poveștilor oamenilor din Pata Rât. Elementele de bază ale acestui proiect au fost fotografia pentru a-i ajuta pe cei mici să arate, prin imagine, lucrurile despre care le era greu să vorbească.
„Proiectul a avut un întreg proces. Nu au primit pur și simplu câte un aparat de fotografiat și au început să facă poze. Am făcut teatru forum, teatru imagine.A fost destul de greu, mai ales că unii copii nici nu puteau pronunța cuvântul ”fotografie”. Apoi au primit fiecare aparatele de fotografiat și au făcut poze în Cluj și la Pata Rât. Au avut două teme. Să fotografieze ce le place și ce nu le place. Am printat pozele, apoi ei au ales care le-a plăcut mai mult. Pe urmă am discutat pe baza fotografiilor. De ce au ales să facă poza, cum ar face altfel ceea ce e în poză, dacă nu le place ce e. Și în final au avut o expoziție, iar fiecare poză era însoțită de textul pe care l-am dezvoltat în discuția cu ei”, spune inițiatorul proiectului „Crește un regizor”.
Pentru prima dată, după ani de zile copiii nu se mai îngrămădeau să primească mâncare, sucuri, dulciuri, ci așteptau nerăbdători să facă prima lor fotografie, iar acest lucru a avut un impact pozitiv puternic asupra lor.
„Pentru ei a fost o situație cu un impact puternic. Pentru prima dată se aflau în spatele aparatului de fotografiat, nu erau ei subiecții pe care îi pozau toți care ajungeau la Pata Rât și vedeau condițiile în care trăiesc. În sfârșit aveau șansa să fie ei cei care fac pozele. Au fost foarte încântați și nu am avut niciun fel de dificultate cu ei. Părinții ne-au dat acordul și ne rugau să îi includem și pe copiii cei mici. Dar nu puteau ei face fotografii. Proiectul acesta ne-a unit foarte mult cu comunitatea și le-a dat lor foarte multă încredere în ei. Nu se mai limita totul la nevoile de bază. Cumva erau și ei în sfârșit cineva, puteau să își exprime părerea”, povestește Laura Alicu.
În ciuda intențiilor bune ale Laurei Alicu, societatea a fost reticentă la inițiativa tinerei. Percepția socială greșită a fost mai puternică decât logica și rațiunea. Oamenii au acuzat-o pe Laura că în loc să le ducă alimente, să le satisfacă nevoile de bază, ea căuta să obțină aparate de fotografiat, fără să înțeleagă că de fapt, acești copii aveau nevoie și de o modalitate de a-și depăși condiția.
„Am încercat să obțin câteva aparate de fotografiat de la Emag pentru copii. Răspunsul a venit că mai bine le-am da mâncare în locul aparatelor de fotografiat. Ne-am lovit de atitudinea asta, însă au fost oameni care au înțeles că pe lângă nevoile de bază mai există și altceva. Că acei copii trebuie să se simtă normal, să facă lucruri care pentru noi sunt obișnuite, dar pentru ei sunt extraordinare. Asta nu înseamnă că nu au creier și gândesc și nu au alte nevoi în afara de cele de bază. Sunt copii foarte inteligenți care au avut neșansa să se nască acolo unde trăiesc”, explică tânăra.
Proiectul nu a fost numai despre fotografie, ci despre ce învață copiii care participă. Au învățat să lucreze în echipă, să aibă răbdare, să comunice, să-și prezinte fotografiile. Pozele au fost adunate într-o expoziție pe care clujenii au putut să o viziteze. Membrii Centrului de Resurse pentru Comunitate încearcă să deschidă ochii societății, să îi ajute pe oameni să își schimbe percepțiile pe care le au asupra oamenilor de la Pata Rât. În acest sens au organizat o piesă de teatru senzorial care a început la Muzeul de Artă și s-a terminat la Pata Rât.
„Este nevoie de informare. Oamenii trebuie să înțeleagă ce se întâmplă acolo și să își schimbe percepțiile pe care le au asupra oamenilor de la Pata Rât. În acest sens am organizat un teatru senzorial care a început la Muzeul de Artă și s-a terminat la Pata Rât. Spectatorii au intrat câte unul în spectacol, legați la ochi și omul devine actor, iar spectacolul se petrece mai mult în imaginația lor. Spectatorii știau că vin la Muzeul de Artă și se trezeau după o oră dezlegați la ochi la Pata Rât și au în față un munte de gunoi. Au fost persoane atât de impresionate încât au început izbucnit în lacrimi că șocul a fost foarte mare. Multă lume aude de Pata Rât, dar nu știu cât este de aproape. Când realizezi, te mișcă”, povestește Laura.
Membrii asociației spun că ori de câte ori au adus copiii în oraș, nu au avut niciun fel de probleme din partea celor mici. În schimb, atitudinea clujenilor a lăsat de dorit, motiv pentru care vor continua seria de proiecte, să îi ajute atât pe clujeni, cât și pe copiii de la Pata Rât că în ciuda diferențelor sociale, cei mici nu sunt diferiți de noi.